haimana definitie

haimaná (haimanále), s. f. – Vagabond, om de nimic, golan. Tc. haymana (Röesler 606; Löbel 246; Șeineanu, II, 196; Lokotsch 783; Iogu, GS, IV, 385), cf. alb. haymana, sb. ajmana. – Der. haimanalîc, s. n. (vagabondaj). substantiv feminin haimana

haĭmaná f. (turc. bg. haĭmana, vagabond). Vechĭ. Străin, venetic (la 1803 eraŭ în Galațĭ 183 de „străinĭ haĭmanale”). Azĭ. Fam. Iron. Vagabond: haĭmanalele stradelor [!]. De haĭmana, fără căpătîĭ, fără stăpîn (om, lucru). Adv. A umbla haĭmana, a vagabonda. V. granga, lela, haleura, handra. substantiv feminin haĭmana

haimaná s. f., art. haimanáua, g.-d. art. haimanálei; pl. haimanále; art. haimanálele substantiv feminin haimana

haimanà m. 1. om fără căpătâiu, vagabond: a ajuns de râsul haimanalelor; 2. de haimana, fără stăpân: are să rămâie căruța asta de haimana CR. [Turc. HAYMANA]. substantiv feminin haimanà

HAIMANÁ, haimanale, s. f. Om de nimic, fără căpătâi, derbedeu, vagabond. ◊ Expr. (Adverbial) A umbla haimana = a umbla fără rost, a hoinări, a vagabonda. – Din tc. haymana. substantiv feminin haimana

HAIMANÁ, haimanale, s. f. Om de nimic, fără căpătîi, hoinar, pierde-vară, derbedeu, vagabond. Apoi pentru o haimana ca asta am venit noi aici !? SADOVEANU, P. S. 71. De rîsul copiilor să fii Și haimana bătrînă să rămîi ! TEODORESCU, P. P. 120. ◊ Expr. A fi (sau a rămîne) de haimana = a fi sau a rămîne fără căpătîi, fără stăpîn, la discreția oricui. De oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște ! CREANGĂ, P. 118. Breee ! care vra să zică, tu ești stăpîn aici, și eu îs de haimana ? ALECSANDRI, T. I 327. (Adverbial, în expr.) A umbla hai­mana = a hoinări, a vagabonda. Te trăgea de urechi cînd umblai haimana, vara, pe la scăldat și nu veneai la școală. SANDU-ALDEA, D. N. 229. substantiv feminin haimana