HAID interj. v. haide. invariabilhaid
HÁIDE interj. 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune). ◊ (Cu ton de comandă, exprimând nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. Haideți la dans. ◊ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ◊ (Marchează începutul unei acțiuni) Luă toporul și haide la treabă. 3. (În expr.) Haida-de !, exclamație prin care se respinge o părere sau se dezaprobă o comportare; aș! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustrăm cu indulgență pe cineva care nu ia în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. invariabilhaide
HÁIDE interj. (Și în forma haida) 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune); hai. Dumitale îți stă bine cînd ești sincer. Haide, puțin curaj, ce dumnezeu. SEBASTIAN, T. 73. ◊ (Uneori, cu ton de comandă, exprimînd nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, pășește mai aproape, ce-aștepți ? MIRONESCU, S. A. 25. Haide, intrați, de vreme ce ați venit. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu funcțiune de imperativ, corespunzînd mai ales unor verbe de mișcare) Vino ! veniți ! să mergem ! Pune-ți degrabă un șal pe umeri și haide. ALECSANDRI, la TDRG. Haide, tată, să-ți arăt pre mama ! NEGRUZZI, S. I 250. Haide, murgule, mai tare. HODOȘ, P. P. 46. ◊ (Împrumutînd desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidați, camarazilor... haidați... Haidem în țară. CAMILAR, N. I 405. Haidem, cîmpiile ne-așteaptă Cu flori și cu covoare-ntinse. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Să luăm cele trebuitoare și haidem acolo chiar în astă-sară. CREANGĂ, P. 158. Haidem și ne-om lupta ! BIBICESCU, P. P. 324. ◊ (Adverbial, repetat sau în compuse, după un verb de mișcare exprimat sau subînțeles) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. Și biata Săftica după mine, haide-ha, haide-ha, fără a se învrednici să deie ochii cu mine. ALECSANDRI, T. I 372. ♦ (Narativ, corespunzînd verbului « a porni » la indicativ) Apoi luă masa în spate și haid la drum cătră casă. RETEGANUL, P. I 64. 3. Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. Haide ! te-ai supărat pentru niște glume de nimică ? ALECSANDRI, la TDRG. 4. (În expr.) Haida-de = exclamație prin care cineva respinge o părere sau dezaprobă o ținută; aș ! vorbă să fie ! mie îmi spui ? (Atestat în forma aida-de) Nu că mi-e frică de ceva, adică de nevastă-mea, să nu... – Aida-de ! Coana Veta ! Mie-mi spui ? N-o știu eu ? CARAGIALE, O. I 45. Haide-haide (sau haide-hai), se zice cînd mustrăm cu indulgență pe cei ce nu iau în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. Haide-hai !... acuma zici tu așa, dară atuncea te-oi vedea eu ce-i direge ! SBIERA, P. 10. Dumneavoastră rîdeți !... haide, haide !... Vă pare glumă ? ALECSANDRI, T. I 240. Haide-hai; parcă le văd cum or să mînînce papara ! id. ib. 243. – Forme gramaticale: haidem, haideți (regional haidați). – Variante: haid (COȘBUC, P. I 171, SLAVICI, O. I 340), haida, háidea, (Munt.) áida, áide (DUMITRIU, B. F. 27, ISPIRESCU, L. 74, ODOBESCU, S. III 50) interj. invariabilhaide