habacíŭ și -gíŭ n., pl. iurĭ și ie (turc. *hebaĭ, d. heba, colb, adică „manta de colb”. Cp. cu tuzluc). Est. Vechĭ. Un fel de mantie. Azĭ. Rar, Iron. Haĭnă lungă și prea largă, rantie: îmbrăcată´n habaciŭ, moartă beată de rachiŭ. – Fals habácĭ (Șăin. Infl. Or.). substantiv masculin habaciŭ
| habaci | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | habaci | habaciul |
| plural | — | — | |
| genitiv-dativ | singular | habaci | habaciului |
| plural | — | — | |