gînd definitie

gînd n., pl. urĭ (ung. gond, grijă, atențiune). Cuget, minte: o ideĭe mĭ-a trecut pin [!] gînd. Intențiune, scop: gîndu hoțuluĭ e să fure. A sta pe gîndurĭ, 1) a te gîndi adînc, 2) a fi nehotărît. A cădea pe gîndurĭ, a te lua de gîndurĭ, a începe să te gîndeștĭ cu neliniște, fără speranță. A fi dus pe gîndurĭ, a te gîndi adînc, a visa. A avea de gînd să, a avea intențiunea de a. Cu gînd să, cu intențiunea de a. A-țĭ da cu gîndu că, a te gîndi că. Mă bate gîndu să, aș avea de gînd să. A-țĭ zice în gînd, a cugeta în tine fără să vorbeștĭ. În gînd, în minte numaĭ, nevorbind. Gînd la gînd, într´un gînd, cu aceĭașĭ intențiune. Nicĭ gînd (nu e), nicĭ pomeneală nu e (nicĭ urmă) de cutare lucru (dacă există saŭ se poate face): Maĭ este mîncare? Nicĭ gînd! temporargînd