gâdilare definitie

gî́dil, a -á (vest) și -í (est) v. tr. (bg. gŭdeličkam, gîdil, și gŭdel mi ĭe, mă gîdilă; alb. gudulis, gîdil, înrudit cu it. Liguria gatilĭar, fr. chatouiller, germ. kitzeln, engl. tickle [REW. 4684]. În est gîdil, gîdilă, gîdilim, să gîdile). Cauzez, pin [!] atingerĭ foarte ușoare și repetate, tresărirĭ care provoacă de ordinar rîsu. Ating plăcut: bețivu zice că vinu-ĭ gîdilă gîtleju. Fig. Măgulesc, lingușesc: vorba asta ĭ-a gîdilat amoru propriŭ. V. refl. Simt, îs sensibil la gîdilare: calu se gîdilă de bicĭ. verb tranzitivgîdil

gâdila, gâdil v. r. 1. (d. un hoț de buzunare) a sesiza, a observa esențialul 2. (d. victima unui hoț de buzunare) a-și da seama că hoții încearcă să-l fure verb tranzitivgâdila

gâdila, gâdil v. r. 1. (d. un hoț de buzunare) a sesiza, a observa esențialul. 2. (d. victima unui hoț de buzunare) a-și da seama că hoții încearcă să-l fure. verb tranzitivgâdila

gâdilá (a ~) vb., ind. prez. 3 gấdilă verb tranzitivgâdila

gîdilá (gấdil, gâdilát), vb. – 1. A produce, prin atingeri ușoare, o senzație care provoacă rîs. – 2. A măguli, a peria. – Var. gîdili, ghidili. Mr. gádil, gădilare. Tc. gidiklanmak, de unde ngr. (și Brusa) γιδιλίζω (Danguitsis 145), bg. gădeličkam, alb. guduljis. S-au propus mai multe explicații: din dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din lat. catulῑre (Diez, II, 253); din bg. gădeličkam (Cihac, II, 111; Berneker 367; Skok 68; DAR); din bg. dridel (Conev 90); în legătură cu alb. (Philippide, II, 714; cf. Meyer 133); din lat. *gatellāre (Pascu, I, 91), sau cattellāre (Tiktin); sau anterior indoeurop. (Lahovary 330). Der. gîdeluș (var. gîdiluș), s. n. (joc de copii); gîdileală (var. gîdilătură), s. f. (acțiunea de a gîdila); gîdilici s. n. (faptul de a gîdila); gîdilici, s. m. (Arg., bărbier indolent); gîdilicios, adj. (care se gîdilă). După Murnu, Lehnwörter, 25, ngr. γϰουντουλῶ ar proveni din rom. verb tranzitivgîdila

gădilà v. 1. a produce, prin atingeri ușoare si repetate, o sensațiune particulară ce provoacă râsul; 2. a produce o sensațiune plăcută; 3. a linguși amorul propriu. [Cf. bulg. GĂDELMĂ, asta mă gădila]. verb tranzitivgădilà

GÂDILÁ, gấdil, vb. I. Tranz. 1. A produce, prin atingeri ușoare asupra unor părți ale corpului, o senzație particulară, care provoacă cuiva un râs convulsiv nestăpânit. ♦ Refl. A fi sensibil la asemenea atingeri (reacționând printr-un râs convulsiv). 2. Fig. A produce cuiva o senzație plăcută, o plăcere; a flata (în mod exagerat) pe cineva. [Var.: gâdilí vb. IV] – Din bg. gădel mi je „mă gâdilă”. verb tranzitivgâdila

GÎDILÁ, gî́dil, vb. I. Tranz. 1. A atinge ușor cu vîrful degetelor anumite părți ale corpului, provocînd o senzație particulară, de obicei însoțită de rîs. Trag de cozi cîte-o răchită, gîdil mînjii subt bărbie. LESNEA, A. 141. Își înecă vorbele din urmă într-un rîs artificial, din gît, ca și cum l-ar fi gîdilat cineva. VLAHUȚĂ, O. A. III 59. ♦ Refl. A fi sensibil la atingeri de felul descris mai sus, a nu suporta senzația provocată de ele. 2. A excita în mod plăcut. Mirosul de friptură îmi gîdila nările, iar gura îmi lăsa apă. BART, E. 279. – Variante: gîdelí (NEGRUZZI, la TDRG), gîdilí (ALECSANDRI, T. I 337) vb. IV. verb tranzitivgîdila

a gâdila în mod plăcut auzul (cuiva) expr. 1. a da o veste bună (cuiva). 2. a linguși (pe cineva). verb tranzitivagâdilaînmodplăcutauzul