1) guíț, a -á v. intr. (d. guiț 2 și bg. gucam, guiț). Vest. Covițăĭesc (și la Sadov.: niște purceĭ guițaŭ. VR. 3, 1911, 339). V. grohăĭ. verbguiț
guițá (a ~) (gu-i-) vb., ind. prez. 3 guíță verbguița
guițà v. a striga cu glasul ascuțit și subțire (vorbind de purcei). [Onomatopee]. verbguițà
GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate sunete caracteristice speciei; a covița. [Pr.: gu-i-] – Din guiț. verbguița
GUIȚÁ, pers. 3 guíță, vb. I. Intranz. (Despre porci și mistreți, mai ales despre purcei) A scoate sunete subțiri și ascuțite (de foame, de durere etc.). Porcii trîndavi se iuțiră, pornind-o anapoda, guițînd să crezi că li s-au pus cuțitul la beregată. DELAVRANCEA, S.198. Îl apucă numaidecit de bot, ca să nu guițe. ISPIRESCU, L. 129. – Pronunțat: gu-i-. verbguița
covițăĭésc v. intr. (d. coviț, rudă cu vsl. kvičuti, bg. kvicý și gucam, sîrb. kvičati, [kvocati, a cloncăni], rus. kvičátĭ, ceh. kvičeti, kovičeti; alb. kuis, ngr. koizo; germ. quieken, quieksen, id. Bern.). Est. Țip de nemulțămire [!], vorbind de porc orĭ de purcel. – În nord cuvíț, în vest guíț, a -țá. V. grohăĭ. verbcovițăĭesc
guița | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)guița | guițare | guițat | guițând | singular | plural | ||
guițând | guițați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | guiț | (să)guiț | guițam | guițai | guițasem | |
a II-a (tu) | guiți | (să)guiți | guițai | guițași | guițaseși | ||
a III-a (el, ea) | guiță | (să)guițai | guița | guiță | guițase | ||
plural | I (noi) | guițăm | (să)guițăm | guițam | guițarăm | guițaserăm | |
a II-a (voi) | guițați | (să)guițați | guițați | guițarăți | guițaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | guiță | (să)guițe | guițau | guițară | guițaseră |