grúi (grúi), s. m. – (Trans.) Cocor. – Var. grue. Lat. grūs, grūem (Pușcariu 742; Candrea-Dens., 770; DAR). substantiv masculingrui
gruiu m. Zool. Tr. Buc. cocor. [Cf. lat. GRUEM]. substantiv masculingruiu
GRUI s.n. v. gruie. substantiv neutrugrui
2) *gruĭ n., pl. urĭ saŭ e (fr. grue, „cocor” și „elevator”. V. craĭnic 2). Dun. Mar. Elevator. substantiv neutrugruĭ
grúi, gruiuri, s.n. – 1. Pisc de deal; colină, movilă: „Eu mi-s floare de pe grui / Și nu-s sâla nimănui” (Memoria 2001: 99). Grui, deal în Lăpușu Românesc. 2. (s.f.) Cocor; gruhă, gruhoi (ALR 1961: 696). Grui, Gruia, n. pr.: „Domnu are un fecior / Și îl cheamă Gruișor” (Memoria 2001: 104). – Cuvânt autohton, de la rad. *guer „munte” (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (guruj) (Bakos 1982). substantiv neutrugrui
grui (deal) (reg.) s. n., art. grúiul; pl. grúiuri/grúie substantiv neutrugrui
GRUI, gruiuri, s. n. (Reg.) 1. Pisc sau coastă de deal. 2. Deal mic; colină1, delușor, movilă. [Pl. și: gruie] – Et. nec. substantiv neutrugrui
1) gruĭ n., pl. urĭ (cp. cu lat. grŭnnium, rît, d. grunnire, a grohăi; mrom. gruñĭ, bărbie. D. rom. vine ceh. rut. grunĭ, hîlm. Cp. REW. 3894). Vest și nord. Pisc, hîlm, dîmb (BSG. 1928, 404; GrS. 1937, 187): Păsărică de pe gruĭ Om străin ca mine nu-ĭ (Șez. 34, 73). Piscu caruluĭ, botu săniiĭ. Dun. Mar. Mare cîrlig fixat în cheŭ [!] de care se țin legate bărcile și șalupele. V. gurguĭ, alca. substantiv neutrugruĭ
GRUI, gruiuri, s. n. (Regional) Pisc sau coastă de deal; deal (mic), colină, movilă. V. dîlmă. Păsăruică de pe grui, Om străin ca mine nu-i, Numa puiu cucului în mijlocu codrului. ȘEZ. XXII 73. substantiv neutrugrui
grúi (grui), s. n. – 1. 1. Movilă, colină, delușor. – 2. Dulap de loitră la căruță. – Var. (rar) gruńu. Mr. gruńu „bărbie”. Lat. grunnium „rît de porc”, cf. fr. groin (Candrea; Scriban); din lat. grunnire „a grohăi”. Semantismul prezintă un paralelism absolut cu bot și rît. În privința fonetismului, var. (atestată în Revista critică, III, 156), și mr., ca și împrumuturile din sl., indică limpede evoluția cuvîntului. După Papahagi, Notițe, 25, din lat. grumus „movilă”, trecut la *grumeus. Pascu, I, 109 și Arch. Rom., VI, 214, pleacă de la un tracic *goroneum, reprezentant al unei rădăcini gor-, ca în sl. gora „pădure”. Spitzer, Archiv., CXXXIV, 134, propune un lat. *(c)oronium, de la corona; J. Brüch, Archiv., CXXXXV, 416, lat. *grunium, și Joh. Hubschmidt, Alpenwörter roman. u. vorroman. Ursprungs, Berna, 1951, p. 14, se gîndește la un cuvînt alpin, același care ar fi dat fr. groin. Cf. și Bărbulescu, Archiva, XLV, 291-3. Der. gruieț, s. n. (colină); gruios, adj. (povîrnit). Din rom. provine rut. gruny, chruny (Miklosich, Wander., 16), ceh. gruň (Meyer, Alb. St., IV, 96). substantiv neutrugrui
gruiu n. 1. Tr. movilă: da ardă-l focul de gruiu, n’am picioare să mă suiu POP.; 2. piscul carului. [Macedo-rom. gruniu, etimologie necunoscută]. substantiv neutrugruiu
grui substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | grui | gruiul |
plural | grui | gruiurile | |
genitiv-dativ | singular | grui | gruiului |
plural | grui | gruilor |
grui substantiv masculin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | grui | gruiul |
plural | grui | gruiurile | |
genitiv-dativ | singular | grui | gruiului |
plural | grui | gruilor |