grangure definitie

GRÁNGUR, granguri, s. m. 1. Pasăre cântătoare migratoare, cu penele galbene-aurii pe corp și negre pe aripi și pe coadă (la bărbătuș) ori de culoare verzuie pe corp, cu pântecele alb și aripile sure (la femelă) (Oriolus oriolus). 2. (Peior.) Persoană care ocupă o poziție socială sau politică înaltă; ștab. [Var.: (pop.) gángur, grángor, grángure s. m.] – Lat. galgulus (= galbulus). substantiv masculingrangur

GRÁNGUR, granguri, s. m. 1. Pasăre cîntătoare, migra­toare, din ordinul păsărelelor, cu penele galbene, afară de aripi și de mijlocul cozii, care sînt negre (Oriolus galbula). Un grangur sta nemișcat pe o ramură de fag întinsă spre soare; îi sticleau penele ca gălbănușul oului. SADOVEANU, O. III 355. Un grangur de aur cîntînd m-a-ndemnat S-adorm între frunze de plopi și răchită. MACEDONSKI, O. I 99. 2. (Ironic) Nume dat reprezentanților cu vază ai clasei exploatatoare și jandarmilor. V. curcan. L-a dus la oraș jandarmul pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. – Variante: grángure, gángur (CAMILAR, TEM. 298, SADOVEANU, D. P. 94), grángor (ODOBESCU, S. III 87) s. m. substantiv masculingrangur

grángure m. (d. gangur). Vest. Gangur. Fig. Fam. Persoană importantă. substantiv masculingrangure

GRÁNGURE s. m. v. grangur. substantiv masculingrangure

GRÁNGURE s. m. v. grangur. substantiv masculingrangure