gospodár m. (rus. vsl. gospodarĭ, domn. V. gazdă). Titlu dat de Slavĭ domnilor (principilor) româneștĭ de odinioară. Azĭ om căsătorit și cu căsnicie frumoasă. Adj. m. Casnic, muncitor și ĭubitor de bogăție și ordine în casă. (În Munt. și f. gospodară = gospodină). – Și hospodar (Cov.). substantiv masculin gospodar
gospodár adj. m., s. m., pl. gospodári substantiv masculin gospodar
gospodar m. 1. od., Domnitor: Domnul român purta și numele slavone de gospodar și voievod; 2. azi, Mold. stăpân de casă: să cinstim în sănătatea gospodarilor noștri ! CR. [Slav. GOSPODARĬ]. substantiv masculin gospodar
gospodár (gospodári), s. m. – 1. Domn, titlu dat domnitorilor Munteniei și Moldovei, în documentele sl., ca traducere pentru domn. – 2. Stăpîn. – 3. Stăpînul casei, capul familiei. – 4. (Adj.) Harnic, priceput, care care știe să se chivernisească, econom. – Var. (rar) hospodar. Sl. gospodarĭ (Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 125), cf. ceh. hospodar „priceput”, rus. gospodarĭ „gospodar”. – Der. gospod, adj. (domnesc), abreviere de la sl. gospodini, termen administrativ fără circulație reală; gospodăreasă (var. gospodăriță), s. f. (stăpîna casei); gospodină, s. f. (femei care se ocupă de treburile casei, casnică), cf. sl. gospodynja; gospodăresc, adj. (economic, priceput; de calitate); gospodărește, adv. (serios, cum se cuvine); gospodăros, adj. (priceput); gospodări, vb. (a conduce o casă, a administra; a căsători, a deveni cap de familie; refl., a întemeia o familie); gospodărie, s. f. (menaj, activitate casnică; bunurile, averea unei case; pereche căsătorită, familie); gospodin, s. m. (domn), din sl. gospodinŭ, înv., rar. substantiv masculin gospodar
GOSPODÁR, gospodari, s. m., adj. 1. S. m. Om care posedă o gospodărie. 2. S. m., adj. (Om) care dovedește pricepere, chibzuială în conducerea unei gospodării sau a unor activități publice. 3. S. m. (Reg.) Soț (în raport cu soția sa). 4. S. m. (Înv.) Domnitor. – Din bg., sb. gospodar. substantiv masculin gospodar
GOSPODÁR, gospodari, s. m. 1. Om (mai ales de la țară) care are o gospodărie; p. ext. țăran. Își făcu loc spre casă un gospodar îmbrăcat într-un mintean nou. CAMILAR, TEM. 125. Gospodarii stau la vetrele lor și pregătesc mămăligă. SADOVEANU, B. 111. Humuleștii... nu erau numai așa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi... cu gospodari tot unul și unul. CREANGĂ, A. 1. 2. Om care administrează cu pricepere și chibzuială propria sa gospodărie, o întreprindere străină sau treburile publice. Poporul muncitor alege pe noii gospodari ai orașelor, satelor și raioanelor, deputații sfaturilor populare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 1850. ◊ (Adjectival; cu pronunțare regională) Plug, grapă, teleagă, sanie, car... și cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodari. CREANGĂ, P. 38. 3. (La țară) Bărbat, soț. Ne-am întîlnit cu gospodarul dumitale. SADOVEANU, P. S. 38. substantiv masculin gospodar
gospodărí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. gospodărésc, imperf. 3 sg. gospodăreá; conj. prez. 3 să gospodăreáscă verb tranzitiv gospodări
gospodărì v. Mold. a conduce o casă. verb tranzitiv gospodărì
GOSPODĂRÍ, gospodăresc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. și refl. A conduce sau a face treburile unei gospodării sau, p. ext., ale unei instituții, organizații etc. 2. Refl. și tranz. fact. A întemeia sau a face pe cineva să-și întemeieze o gospodărie (prin căsătorie); a (se) căpătui. – Din gospodar. verb tranzitiv gospodări
GOSPODĂRÍ, gospodăresc, vb. IV. 1. Intranz. A conduce treburile casei, a îngriji de gospodărie. Acum avea bietul om de toate; dară ce să facă, că nu putea gospodări ! Deci și-au propus să meargă-n lume să învețe minte. SBIERA, P. 234. ♦ A face treburile necesare într-o gospodărie. Penelopa rămase sus ca să gospodărească prin casă. BART, E. 84. 2. Tranz. A conduce, a administra o instituție (publică). Minunata noastră clasă muncitoare, condusă de partid, a dovedit că poate gospodări întreprinderile fără burghezie, împotriva burgheziei și mai bine decît burghezia. REZ. HOT. I 293. 3. Refl. A întemeia o gospodărie (căsătorindu-se); a se așeza, a se căpătui. Daniil le vorbea despre viața lui singuratecă, despre moșioara ce avea, despre hotărîrea lui de a se așeza și a se gospodări de-al binelea. SADOVEANU, M. 116. Să ne gospodărim, că avem de toate cîte ne-ar trebui la starea aceasta ! SBIERA, P. 267. verb tranzitiv gospodări
2) gospodărésc v. intr. (d. gospodar). Trăĭesc ca un gospodar, ca un om casnic. V. tr. Lucrez lucrurĭ de gospodărie. Fac gospodar, om cu casa luĭ: tata șĭ-a gospodărit băĭețiĭ. verb tranzitiv gospodăresc
gospodări | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a) gospodări | gospodărire | gospodărit | gospodărind | singular | plural | ||
gospodărind | gospodăriți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | gospodăresc | (să) gospodăresc | gospodăream | gospodării | gospodărisem | |
a II-a (tu) | gospodărești | (să) gospodărești | gospodăreai | gospodăriși | gospodăriseși | ||
a III-a (el, ea) | gospodărește | (să) gospodăreai | gospodărea | gospodări | gospodărise | ||
plural | I (noi) | gospodărim | (să) gospodărim | gospodăream | gospodărirăm | gospodăriserăm | |
a II-a (voi) | gospodăriți | (să) gospodăriți | gospodăreați | gospodărirăți | gospodăriserăți | ||
a III-a (ei, ele) | gospodăresc | (să) gospodărească | gospodăreau | gospodăriră | gospodăriseră |