glăsuíre f. Rar. Fam. Cuvîntare. Cîntare. substantiv femininglăsuire
GLĂSUÍRE, glăsuiri, s. f. (Înv.) Acțiunea de a glăsui și rezultatul ei. ◊ Loc adv. Într-o glăsuire = cu toții; de comun acord. – V. glăsui. substantiv femininglăsuire
GLĂSUÍRE, glăsuiri, s. f. Acțiunea de a glăsui și rezultatul ei. 1. Vorbire, spusă. (Fig.) Făt-Frumos se sui pe tron după glăsuirea hrisovului răposatului și cu deplina învoire a tuturor sfetnicilor împărăției. POPESCU, B. I 43. Dup-a legii glăsuire, Băiatul mi se cuvine în loc de despăgubire. HAȘDEU, R. V. 38. ◊ Loc. adv. (Rar) Într-o glăsuire = într-un glas, de comun acord. Toți fură într-o glăsuire ca fata să se dea pierzării. ISPIRESCU, L. 353. 2. Cîntare. De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. substantiv femininglăsuire
glăsuì v. 1. a da glas, a rosti: cântăreții glăsuiră rugăciunea OD. 2. a suna: așa glăsuiește zapisul. verb tranzitivglăsuì
glăsuí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. glăsuiésc, imperf. 3 sg. glăsuiá; conj. prez. 3 să glăsuiáscă verb tranzitivglăsui
GLĂSUÍ, glăsuiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. (Înv.; azi poetic și fig.) A vorbi, a spune. ♦ Intranz. (Despre texte scrise; la pers. 3) A conține, a exprima. 2. Tranz. (Rar) A cânta, a intona. – Glas + suf. -ui. verb tranzitivglăsui
GLĂSUÍ, glăsuiesc, vb. IV. 1. Intranz. (Astăzi mai mult în limbaj poetic) A grăi, a vorbi. Glăsuiau însă puțin și domol, parcă cuvintele ar fi avut greutăți de plumb. REBREANU, R. II 110. Iar al gîndului senin, Glăsuit într-un suspin, Îl dau florilor de in. BELDICEANU, P. 103. ◊ Tranz. Feciorii, cari știau ce glăsuise tatăl lor cînd îi ieși sufletul, se puse de pază. ISPIRESCU, L. 253. ◊ Fig. Iată ce glăsuiește o zicătoare. ISPIRESCU, L. 273. 2. Tranz. A cînta, a intona. În veștmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii, glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. 3. Refl. (Rar, popular) A se văita, a se jelui. A prins... a se glăsui cu glas mare. TEODORESCU, P. P. 360. Nu te tîngui, Nu te glăsui, Că eu te-oi lecui ! id. ib. 361. verb tranzitivglăsui
glăsuĭésc v. tr. (d. glas). Vorbesc, spun, cuvîntez: a glăsui o rugăcĭune, a face cum glăsuĭește legea. – Și glăsesc și grăsesc (Cod. Vor.). verb tranzitivglăsuĭesc
glăsuire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | glăsuire | glăsuirea |
plural | glăsuiri | glăsuirile | |
genitiv-dativ | singular | glăsuiri | glăsuirii |
plural | glăsuiri | glăsuirilor |