glonte definitie

glonț n. (Mold. glonte) 1. globuleț metalic de încărcat armele de foc; 2. pl. bucățele rotunde de zahăr văpsit cu cârmâz. [Ung. GALACS (cit. goloț), glonț]. ║ adv. repede ca glonțul: se duse glonț într’acolo. substantiv masculinglonț

GLONȚ, gloanțe, s. n. Mic proiectil de oțel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glonț. [Var.: glónte s. n.] – Et. nec. substantiv masculinglonț

GLONȚ, gloanțe, s. n. (Și în forma glonte) Proiectil mic de oțel, de aramă sau de plumb, pentru pușcă, mitra­lieră, pistol automat și pistolet. Cotind la stînga, li se arată, ca la o bătaie de glonț, coperișul nou de tinichea al turnului strălucind în soare. CARAGIALE, P. 44. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte. EMINESCU, N. 31. Plăieșii răspundeau cu gloanțe. NEGRUZZI, S. I 173. Vorba rea se duce ca glonțul. ◊ Glonț trasor v. trasor. Glonț dum-dum v. dum-dum. ♦ (Adver­bial; pe lîngă verbe de mișcare ca: «a se duce», «a pleca» etc.) Iute, repede (ca glonțul). Face cum i-a fost porunca Și se-ntoarce glonț la stînă. IOSIF, V. 86. Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să dau confirmarea știrii ! Și pleacă glonț. CARAGIALE, M. 67. ◊ (Cu elipsa verbului) La cîrciumă arvuni pe Plăvița și-i bău aldămașul: cinci rachiuri unul după altul. Și glonț la tîrg. DELAVRANCEA, V. V. 137. – Pl. și: glonțuri (ALECSANDRI, S. 95), (s. m.) glonți (ALECSANDRI, P. I 4). – Variantă: glónte s. n. substantiv masculinglonț

glónte și glonț n., pl. numaĭ gloanțe, vechĭ și glonțurĭ (var. din grăunțe și grunț, de unde s´a făcut glonț, apoĭ glonte, după un masc. maĭ rar glonțĭ, ca munțĭ-munte. Cp. și cu glonțuros, grunțuros și cu litv. gródas față de rom. glod. D. rom. vine ung. golonc. Cp. și cu ghĭont). Plumb, goagă de plumb lungăreață care se pune în cartușu de războĭ orĭ în ghĭulea ca să lovească și să ucidă. (Unele gloanțe îs acoperite cu alt metal). Vechĭ (pl. urĭ). Ghĭulea, obuz: glonțurĭ marĭ de tunurĭ (Let. 1, 460 și 485). Adv. A te duce glonț, a te duce pușcă, drept, fără să´ntorcĭ capu. Vîrtos ca glonțu (pîne [!], plăcintă), prea uscată, sfarog. V. alic, crint. substantiv masculinglonte

GLÓNTE s. n. v. glonț. substantiv masculinglonte

GLÓNTE s. n. v. glonț. substantiv masculinglonte