reduceri black friday 2017
Definitie geniu - ce inseamna geniu - Dex Online

geniu definitie

GÉNIU1 s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie]. substantiv neutru geniu

GÉNIU2 s.n. Specialitate militară, armă care se ocupă cu lucrări de fortificații, cu construirea de poduri etc.; trupele care fac parte din această armă. [Pron. -niu. / < fr. génie, cf. it. genio]. substantiv neutru geniu

géniu (génii), s. n.1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare a omului. – 2. Spirit protector, duh. Lat. genium (sec. XIX). – Der. genial, adj., din fr.; ingeniu, s. n., din lat. ingenium; ingenios, adj., din fr. ingénieux. substantiv neutru geniu

Geniu m. Mit. V. Vocabular. substantiv neutru geniu

GÉNIU, genii, s. n. I. 1. Capacitate creatoare extra­ordinară, talent creator excepțional; persoană înzestrată cu astfel de talent. O cultură superioară nu se creează fără sprijinul unei politici juste, căci într-un climat vitreg geniile nu rodesc. CAMIL PETRESCU, O. I 312. Grație geniului cîtorva scriitori de geniu... literatura romantică nu ajunse decadentă. IONESCU-rion, C. 108. Geniul e lanțul ce trage lumea spre propășire. ODOBESCU, S. I 242. ◊ Loc. adj. De geniu = genial. Dar [Eminescu] nu era în adevăr un om de geniu? – Nu mai încape vorbă. CARAGIALE, O. III 240. 2. Fire, natură, caracter specific. Din rezolvarea greșită a acestei probleme, putea să rezulte... o limbă schimonosită și neconformă cu geniul limbii romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 21. II. (Mitol.; astăzi, în credințe mistice și în stilul poetic) Spirit protector despre care se pretindea că ar însoți pe om în decursul întregii sale vieți și i-ar conduce acțiunile și gîndurile; spirit (bun sau rău), duh. E-atîta neclintire, pe drumu-acesta gol...Ca-n țara adormită, de-un mileniu, De suflul blestemat al unui geniu. CAMIL PETRESCU, V. 69. În a nopții liniștire o divină melodie Ca suflarea unui geniu printre frunzi alin adie. ALECSANDRI, P. A. 126. Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicii o insuflă. NEGRUZZI. S. I 75. III. (Mil.; cu sens colectiv) Trupe specializate pentru executare de lucrări de fortificații, drumuri, poduri etc. – Pronunțat: -niu. - Pl. și: geniuri (MACEDONSKI, O. IV 78, KOGĂLNICEANU, S. 216, BĂLCESCU, O. I 24). substantiv neutru geniu

GÉNIU s. n. I. 1. talent, dispoziție naturală, capacitate creatoare excepțională, a dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană astfel înzestrată. 2. caracter specific. II. spirit, demon, ființă supranaturală care, în credințele celor vechi, veghea asupra soartei unui om. III. specialitate militară, armă care se ocupă cu executarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri etc. (< lat. genius, fr. génie) substantiv neutru geniu

géniu [niu pron. niu] s. n., art. géniul; pl. génii, art. géniile (-ni-i-) substantiv neutru geniu

*géniŭ n., ca și spirit (lat. genius, d. gígnere, génitum, a naște. V. gen). Zeŭ care, după credința celor vechĭ, prezida la nașterea fie-căruĭ om și-l proteja pînă la moarte, așa cum e la creștinĭ îngeru. Spirit, ființă mistică. Poet. Zeŭ protector: geniu Româniiĭ. Fig. Persoană care exercită asupra alteĭa o influență bună saŭ rea. Fig. Gradu cel maĭ înalt al aptitudinilor omuluĭ, talent extraordinar: geniu poeziiĭ, afacerilor, intrigiĭ. Caracter propriŭ și distinctiv: geniu unuĭ popor, uneĭ limbĭ. Inginerie militară saŭ și civilă (știința de a face podurĭ, fortificațiunĭ ș. a.). Trupe militare însărcinate cu asta (pontonierĭ, telegrafiștĭ ș. a.). – Uniĭ zic un geniŭ, doĭ geniĭ, articulat geniiĭ cînd înseamnă „zeu”. substantiv neutru geniŭ

geniu m. 1. Mit. ființa divină care prezida la nașterea fiecărui om și priveghia asupra-i în tot cursul vieții; 2. înger tutelar: geniul României; 3. fig. persoană care exercită asupra alteia o influență bună sau rea; 4. gradul cel mai înalt al aptitudinilor umane, talent cu totul extraordinar: geniul lui Eminescu; 5. caracter propriu și distinctiv: geniul unui popor, geniul unei limbi; 6. arta de a construi, de a ataca și de a apăra cetățile tari; 7. corp de soldați însărcinat cu aceasta: geniul militar, destinat a da armatei ingineri și lucrători pentru apărare și asediu, coprinde 21 batalioane de pioneri, 1 regiment de pontonieri, 2 regimente de drum de fier, 1 regiment de specialități și 5 grupuri de aerostațiune. substantiv neutru geniu

GÉNIU, genii, s. n. I. 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate; persoană care are o asemenea înzestrare. ◊ Loc. adj. De geniu = genial. 2. Fire, natură, caracter specific. II. (Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh (bun sau rău). III. Armă militară care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrărilor de fortificații, de drumuri, de poduri etc. – Din lat. genius, fr. génie. substantiv neutru geniu

Geniul Carpaților expr. (iron.) poreclă dată în timpul vieții lui Nicolae Ceaușescu. substantiv neutru geniulcarpaților

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului geniu

geniu   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular geniu geniul
plural genii geniile
genitiv-dativ singular geniu geniului
plural genii geniilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z