gemet definitie

gémet, V. geamăt. substantiv neutru gemet

GEMET s. n. v. geamăt. substantiv neutru gemet

GÉMET s. n. v. geamăt. substantiv neutru gemet

geámăt n., pl. gemete (lat. gémitus, id.). Zgomotu celuĭ ce geme. – La Al. Cojbuc, Sadov. Sov. (242) gemet, la Em. gemăt, pl. tot gemete. Cp. cu geamăn, freamăt, seamăn, teamăt, treacăt. substantiv neutru geamăt

GEÁMĂT, gemete, s. n. Sunet nearticulat emis de o ființă care simte o durere (fizică sau morală). ♦ Fig. Freamăt, murmur, vuiet (al unor elemente ale naturii). [Var.: gémăt, gémet s. n.] – Lat. gemitus. substantiv neutru geamăt

GEÁMĂT, gemete, s. n. Sunet nearticulat scos de cel care geme de durere (fizică sau morală). S-aud mai tare gemetele surde Din pieptul mulțimilor. BENIUC, V. 31. O săptămînă încheiată își chinui bărbatul cu gemetele ei. ISPIRESCU, L. 66. Un geamăt de durere în vale îl oprește. BOLINTINEANU, O. 53. ◊ Fig. Podul rulant s-a prăbușit cu geamăt surd. SAHIA, N. 34. ♦ (Poetic) Freamăt (de vînt). (Atestat în forma gemăt) Gemătul vijeliei pustiitoare își amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a șivoaielor pămîntului. HOGAȘ, M. N. 176. Ascult la a valului cînt, La gemătul dulce din vînt. EMINESCU, O. IV 3. – Variante: gémăt (SADOVEANU, M. 20), gémet (EMINESCU, O. I 28) s. n. substantiv neutru geamăt