gaură definitie

gaură, găuri s. f. 1. spargere, furt. 2. (pub.) înșelătorie, fraudă, delapidare. 3. pagubă. 4. vagin. substantiv feminingaură

gáură (gắuri), s. f. – 1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure ‹ fag și pătură ‹ pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s. n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s. m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s. f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun › găgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s. f. (cavitate). substantiv feminingaură

gáură (ga-u-) s. f., g.-d. art. gắurii; pl. gắuri substantiv feminingaură

gáură f., pl. găurĭ (d. lat. caulae, cavitățĭ, deschizăturĭ, saŭ *cávula, d. căvus, cav, scobit. V. găun). Vest. Bortă, cavitate, scobitură: gaură într´un dinte, într´un arbore, într´o foaĭe. Iron. Locuință foarte sărăcăcĭoasă, bîrlog, bordeĭ. Gaură de șarpe, ascunzătoare de șarpe (V. vizuină). A te ascunde într´o gaură de șarpe, într´un loc unde nu te maĭ poate găsi nimenea [!]. Batistă cu găurĭ saŭ cu găurele, batistă cu ajur (fr. â jour). Doară nu se va face gaură´n cer, nu va peri [!] lumea (făcînd cutare lucru). substantiv feminingaură

gaură f. 1. deschizătură oarecare, crăpătură; 2. gaură în pământ unde se adăpostește un animal: gaură de șarpe; 3. bordeiu sărăcăcios. [Lat. *CAVULA, cavitate]. substantiv feminingaură

GÁURĂ, găuri, s. f. Scobitură, adâncitură, spărtură ivită de la sine sau anume făcută într-un corp, într-un material, în pământ etc.; cavitate, bortă. ◊ Gaura cheii = orificiu prin care se bagă cheia în broască. ◊ Expr. Gaură de șarpe = loc ferit care servește cuiva ca ascunzătoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaură-n cer = nu va fi o pagubă prea mare. (Astron.) Gaură neagră = relicvă de dimensiuni reduse a unei stele masive, formată prin prăbușire gravitațională, caracterizată prin densitate foarte mare și forță de atracție uriașă și absorbantă. [Pr.: ga-u-] – Lat. *avula (< cavus). substantiv feminingaură

GÁURĂ, găuri, s. f. Scobitură, adîncitură în­tr-un corp, ivită de la sine (v. ruptură, spărtură) sau făcută de om, cu scopuri determinate; cavitate, (Mold.) bortă. Cu greu și dureri Am ajuns miner Și umblam și eu Cu tătîne-meu Prin găuri de munte, Prin pimnițe crunte. DEȘLIU, M. 51. Se uită la fereastra din față: același gol căscat ca o gaură în întunericul odăii. VLAHUȚĂ, O. A. III 78. Bagă degetul în gaura inelului. ISPIRESCU, L. 26. Fluierul cu șase găuri Bine zice ! TEODORESCU, P. P. 255. ◊ Gaura cheii (sau, rar, a clanței) = gaura prin care se bagă cheia în ușă. În fund, din gaura unei chei, izvora o ață de lumină. SADOVEANU, O. I 434. Ieșii repede, apoi mă uitai prin gaura clanței. DEMETRESCU, O. 98. Gaură de șarpe = loc ferit, servind ca ascunzătoare. Să-l aducă... chiar din gaură de șarpe. ISPIRESCU, L. 84. ◊ Expr. Doară nu s-o face gaură în cer = n-are să fie cine știe ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. În vremurile astea grele se mai cîrpește omul cu cîte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă un creștin merge gratis cu trenul. REBREANU, R. I 12. Doară nu s-o face gaură în cer, d-om intra ! ISPIRESCU, L. 50. A astupa o gaură (sau găuri) v. astupa. ♦ Fig. Încăpere proastă, locuință sărăcă­cioasă. Să te ducă în bătăi la secție și să te vîre-n vreo gaură mucegăită. SLAVICI, O. I 367. substantiv feminingaură

GĂURÉLE s. f. pl. Fel de broderie pe o pînză din care s-au scos cîteva fire pentru a obține un spațiu rărit, pe care apoi se coase; ajur. Cămeșă... La poale cu găurele. MARIAN, S. 26. – Pronunțat: gă-u-. substantiv feminingăurele

a da gaură expr. 1. a delapida, a păgubi, a fura; a obține un profit pe căi ilicite. 2. a căștiga la jocurile de noroc. 3. (intl.) a înjunghia. 4. (intl.) a împușca. 5. (er. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. substantiv femininadagaură

a da gaură la inel expr. (d. homosexuali) a dezvirgina substantiv femininadagaurălainel