falangă definitie

FALÁNGĂ¹ s.f. Fiecare dintre oscioarele care formează scheletul degetelor. [< fr. phalange]. substantiv femininfalangă

FALÁNGĂ² s.f. 1. Formație de soldați pedeștri, spartani sau macedoneni, înarmați cu lănci lungi, care atacau într-o anumită formație în rânduri compacte; (p. ext.) corp de soldați, trupă armată. 2. (Fig.) Grup de oameni strâns uniți, care luptă pentru o cauză comună. 3. (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Celulă de bază a viitoarei orânduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci. 4. Grupare politică fascistă (din Spania). [< fr. phalange, cf. lat. phalanx, gr. phalanx] substantiv femininfalangă

falángă s. f., g.-d. art. falángei; pl. falánge substantiv femininfalangă

falangă f. 1. corp de infanterie la cei vechi: falangă macedoneană; 2. orice fel de trupe. ║ Anat. fiecare din oasele cari compun degetele. substantiv femininfalangă

FALÁNGĂ s. f. I. 1. formație de soldați spartani sau macedoneni pedestri, cu lănci lungi, care atacau în rânduri compacte; (p. ext.) corp de soldați, trupă, armată. 2. (fig.) grup de oameni strâns uniți, care luptă pentru o cauză comună. 3. (în doctrina socială utopică a lui Fourier) celulă de bază a viitoarei orânduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci. 4. grupare politică fascistă (din Spania). II. fiecare dintre oasele care formează scheletul degetelor. (< fr. phalange, lat., gr. phalanx) substantiv femininfalangă

falangă f. od. 1. drug în care se prindeau picioarele celui ce avea să primească falanga: o falangă ’n drum scotea, pe drumeți pe toți bătea POP.; 2. bătaie cu nuiele pe tălpi, obișnuită la noi în vremea Fanarioților și desființată sub administrațiunea lui Kisselef. [Gr. mod. FÀLANGAS]. substantiv femininfalangă

falángă (fălắngi), s. f. – 1. Sul de lemn în care legau condamnații care erau bătuți la tălpi; era pedeapsa aplicată în vechime și elevilor la școală, desființată înainte de 1850. – 2. Bătaie. – Var. (înv.) falagă. Mr. falangu, megl. fálăgă. Ngr. φάλαγγας (Lokotsch 578), cf. tc. falaka (de unde var.), bg. falaga (› megl.). Este dublet de la falangă, s. f. (os de la degete), din gr. φάλαγξ, prin intermediul lat. phalanga, fr. phalange, și al lui parîngă. – Der. falanster, s. n., din fr. phalanstère; falansterian, adj. substantiv femininfalangă

FALÁNGĂ², falange, s. f. Sul de lemn de care se legau, în Evul Mediu, picioarele celor condamnați să fie bătuți la tălpi; p. ext. bătaie la tălpi aplicată acestor condamnați. – Din ngr. fálangas. substantiv femininfalangă

falángă f., pl. e și fălăngĭ (ngr. fálangas, „falangă”, azĭ „bicĭ” [de unde și turc. falaka], d. vgr. phálagx, phálaggos, butuc, drug. V. părîngă). În timpu domniiĭ Fanarioților, butuc în care se prindeaŭ picĭoarele unuĭ vinovat care trebuĭa să fie bătut la tălpĭ (V. dibă 2): a bate la falangă. (Această pedeapsă a fost desființată de Kiselev între 1828 și 1834). Azĭ. Neol. (d. vgr., pl. numaĭ e). Trupă pedestră armată compactă (ca vestita falangă macedonică, imitată apoĭ de Grecĭ și de Romanĭ, formată din 8000 de luptătorĭ cu lăncĭ grele așezațĭ în 16 rîndurĭ dese). Poet. Trupă armată, maĭ ales trupă de elită care luptă cu armele, cu scrisu orĭ cu vorba (V. pleĭadă). Asociațiune de o sută de familiĭ care aveaŭ să locuĭască într´un falanster. Anat. Fie-care din oasele din care se compun degetele. substantiv femininfalangă

FALÁNGĂ¹, falange, s. f. (Anat.) Fiecare dintre oasele mici care alcătuiesc scheletul degetelor. Trei falange de fiecare deget, afară de degetul mare care are două falange. ANATOMIA 146. substantiv femininfalangă

FALÁNGĂ¹, falange, s. f. 1. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor. 2. (În Grecia antică) Formațiune de infanteriști înarmați cu lănci, dispuși în rânduri compacte și având centrul și aripa dreaptă mai puternice. ♦ Fig. Grup compact și omogen de oameni care luptă împreună pentru același scop. 3. Grupare politică paramilitară de tip fascist. 4. (În concepția lui Fourier) Celulă social-economică primară formată din 1 500-2 000 de oameni care trebuia să funcționeze ca o asociație bazată pe îndeletniciri agricole. – Din fr. phalange. substantiv femininfalangă

FALÁNGĂ³, falange, s. f. (Învechit) Sul de lemn de care se legau, în regimul feudal, picioarele condam­naților, pentru a fi bătuți la tălpi. Am învățat la dascălul Gaitani, cel care bătea la falangă. ALECSANDRI, T. I 282. Nu era vorbă de nimic altă decît... a pune la falangă pe stol­nicii curții. NEGRUZZI, S. I 287. Puse mîna pe Dimu și-l bătu la falangă pînă ce-și dete sufletul în groaznice dureri. BĂLCESCU, O. II 292. substantiv femininfalangă

FALÁNGĂ², falange, s. f. (În antichitate) Formație de infanterie cu rînduri compacte. Falanga macedoneană. ◊ (Poetic) De trei ori și-au ridicat Carpații falangele de stînci împotriva ei [a Bistriței]... de trei ori puternicele-i valuri ău trecut biruitoare, în sunete de fanfară, peste prăbușirile uriașelor zăgazuri. VLAHUȚĂ, O. A. II 171. ♦ (Astăzi numai fig.) Grup compact și omogen de oameni. Trebuie să răspîndim cultura în straturi cît mai largi, trebuie să ne creem o falangă de oameni învățați, de artiști mari, de scriitori care să deschidă mintea tuturor romînilar. CAMIL PETRESCU, O. I 304. substantiv femininfalangă