faima definitie

FÁIMĂ s.f. Renume, reputație. ♦ Veste, răsunet. [< lat. fama, după defăima]. substantiv femininfaimă

FÁIMĂ s. f. renume, reputație. (< lat. fama) substantiv femininfaimă

fáimă s. f. – Reputație, renume, celebritate. – Var. (înv.) famă. Lat. fama, dar der. directă pare incertă; este mai curînd cuvînt neol., format din latină pe baza modelului lui defăima (Candrea, Rom., XXXI, 308; Tiktin; Pușcariu 495; DAR; REW 3246). Sec. XIX. – Der. faimos, adj. (renumit, celebru). substantiv femininfaimă

*fáĭmă f., pl. e (lat. fâma [d. fâri, a vorbi], cu aĭ din defaĭm). Veste, renume: ĭ-a mers faĭma în lume. substantiv femininfaĭmă

!fáimă (fai-) s. f., g.-d. art. fáimei substantiv femininfaimă

faimă f. veste, renume: cu a gândirilor lui faimă EM. [Lat. FAMA]. substantiv femininfaimă

FÁIMĂ s. f. Renume, reputație (bună sau rea) de care se bucură cineva ori ceva. ♦ (Rar) Veste neașteptată, surprinzătoare; zvon. – Din lat. fama (după defăima). substantiv femininfaimă

FÁIMĂ, faime, s. f. Renume, reputație. Două lucruri sînt prețioase în Munții Apuseni și le-au făcut faima: oamenii și aurul. BOGZA, Ț. 9. Scamatorul își vedea faima atîtor zeci de ani – înjosită pentru totdeauna. SAHIA, N. 69. ♦ (Rar) Veste neașteptată, de mirare; zvon. În sat să lățise faima, că zmeul a furat pe fata văduvei. RETEGANUL, P. V 24. Se împrăștie faima venirei lui. EMINESCU, N. 27. substantiv femininfaimă