fagure definitie

fágur și fágure m. (lat. favulus, dim. d. favus) și (maĭ rar) fag m. (lat. favus, ca neg d. naevus. Cp. și cu negură, răgușesc, zăgîrnă). Asociațiune de alveole exagonale [!] de ceară în care albinele îșĭ depun mĭerea. substantiv masculinfagur

fagure, faguri s. m. (er.) vulvă; vagin. substantiv masculinfagure

fágure s.m. Strat de ceară, format din celule mici, verticale, hexagonale, produs în stup, din secreția glandelor cerifere ale albinelor lucrătoare, care servește ca adăpost pentru ouă, miere, polen. ◊ Fagure cu clocitură = fagure cu larve, înainte de căpăcit. Fagure cu plămadă (sau puios) = fagure cu ouă, cu larve și cu puiet de albine. Fagure mlecit = fagure cu larve putrezite. Fagure de puiet = fagure pregătit pentru depunerea ouălor. ◊ Expr. A fi cu limba (fagure) de miere v. limbă. ◊ Compar. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere (EMIN.). • pl. –i. și fágur, (pop.) fagor s.m. /lat. *favŭlus. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007) substantiv masculinfagure

fágure, -i, s.m. – Scânduri care se pun din loc în loc între obezi și care despart cupele (la morile de apă); aripi. – Lat. favulus. substantiv masculinfagure

fágure s. m., art. fágurele; pl. fáguri substantiv masculinfagure

fagur(e) m. cuibul de ceară în care albinele depun ouăle și adună mierea. [Lat. FAVUS, de unde fag (pl. faguri): forma fagur e abstrasă din plural]. substantiv masculinfagure

FÁGURE, fáguri, s. m. Strat de ceară format din celule mici hexagonale, produs de albinele lucrătoare, în stup, pentru a-și depune mierea și ouăle. [Var.: fágur s. m.] – Lat. *favulus. substantiv masculinfagure

FÁGURE, faguri, s. m. Perete de ceară cu celule hexagonale făcut de albine în stup pentru a-și depune mierea sau ouăle. Bunicul Matei răsare, cu custura în dreapta și c-o bucată de fagure între trei degete ale mînii stîngi. SADOVEANU, O. IV 290. Un pădurar... un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri și o fetiță bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat. C. PETRESCU, Î. II 4. ◊ (În comparații și metafore) Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune și dulceața lor e tămăduirea sufletelor. SADOVEANU, F. J. 354. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. – Variante: fágur (TOMA, C. V. 79, ALRCSANDRI, P. III 274), (rar) fag (ALECSANDRI, P. I 94, id. o. 103) s. m. substantiv masculinfagure