fag definitie

fag (fági), s. m. – Copac înalt cu coaja netedă și lemnul tare (Fagus silvatica). – Mr., megl. fag. Lat. fagus (Pușcariu 568; Candrea-Dens., 540; REW 3145; DAR), cf. it. faggio (lom., piem., engad. fo), sicil., sard., prov. fau, v. fr. fou (› fr. fouet), sp. (haya), port. (faia). Alb. fag provine din calabr. fagu (Meyer 97) sau din rom. – Der. făget, s. n. (var. făgiș), (pădure de fag), mr. fădzet, cf. it. faggeto. substantiv masculinfag

FAG¹ s. m. (biol.) bacteriofag. (< fr. phage) substantiv masculinfag

FAG²(O)-, -FÁG, -FAGÍE elem. „mâncare, nutriție, ingestie”. (< fr. phag/o/-, -phage, -phagie, cf. gr. phagein, a mânca) substantiv masculinfag

–FAG Element secund de compunere savantă cu semnificația „mâncător”, „consumator”. [< fr. -phage, it. -fago]. substantiv masculinfag

2) fag, V. fagur. substantiv masculinfag

fag s. m., pl. fagi substantiv masculinfag

fag m. arbore mare de pădure al cărui lemn servă mai ales ca combustibil, mai rar pentru mobile și unelte (Fagus silvatica). [Lat. FAGUS]. substantiv masculinfag

FAG² s. m. v. fagure. substantiv masculinfag

fag (fági), s. m. – Fagure de miere. Lat. favus (DAR; REW 3228). Cuvînt înv., înlocuit de der. fagur (var. fagure), s. m. Se consideră acest cuvînt ca un sing. reconstituit pe baza pl. faguri din cel anterior, sau ca der. din lat. *favulus (Pușcariu 570; Candrea-Dens., 541; REW 3227a; DAR). Byck-Graur, BL, I, 28, preferă prima soluție, considerînd inexplicabil rezultatul ν › g; dar această confuzie este frecventă în rom., cf. barză și în it., cf. parvulus › pargoletto, nuvolo › nugolo, etc. – Der. făguros, adj. (dulce, zaharat). substantiv masculinfag

1) fag m. (lat. fágus, vgr. phegós, germ. buche, engl. beech [V. buche]; it. faggio, pv. fau, vfr. fou, sp. haya, hacha, pg. faia). Un frumos copac amentaceŭ cu scoarța cenușie (fagus silvática). Lemnu luĭ. V. jir. substantiv masculinfag

fag² s.m. (bot.) Arbore din familia fagaceelor, înalt până la 15-30 m, cu scoarța netedă, alburie sau cenușie, cu frunzele ovale sau eliptice, netede, lucioase și cu fructele achene, al cărui lemn tare este folosit în industria de mobilă, de celuloză, pentru traverse de cale ferată sau drept combustibil (Fagus silvatica). ◊ Sâmbure de fag v. sâmbure. Văcălie de fag v. văcălie. ◊ Expr. (pop.) Cap de fag = om prost. • pl. fagi. /lat. fagus. substantiv masculinfag

FAG, fagi, s. m. Arbore înalt cu coaja netedă, alburie sau cenușie și cu lemnul tare, cu frunze ovale, netede, lucioase, cu perișori fini pe margini (Fagus silvatica). – Lat. fagus. substantiv masculinfag

FAG¹, fagi, s. m. Copac mare, cu coajă netedă alburie sau cenușie și cu lemn tare, întrebuințat la fabri­carea mobilelor sau ca lemn de foc (Fagus silvatica). La dreapta și la stînga se înălțau fagi uriași care deasupra își împreunau cununile. SADOVEANU, N. P. 22. Între fagi, departe, ciocănitul tăietorilor se aude ritmic ca un neobosit răsuflet al codrului. C. PETRESCU, S. 141. Peste fagi cu vîrfuri sure A căzut amurgul rece. TOPÎRCEANU, B. 39. ◊ (Cu sens colectiv) Tînguiosul bucium sună... Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ♦ Esența lemnului descris mai sus. Încet se cutremur copacii de fag. EMINESCU, O. IV 156. substantiv masculinfag

fágur și fágure m. (lat. favulus, dim. d. favus) și (maĭ rar) fag m. (lat. favus, ca neg d. naevus. Cp. și cu negură, răgușesc, zăgîrnă). Asociațiune de alveole exagonale [!] de ceară în care albinele îșĭ depun mĭerea. substantiv masculinfagur

FÁGURE, faguri, s. m. Perete de ceară cu celule hexagonale făcut de albine în stup pentru a-și depune mierea sau ouăle. Bunicul Matei răsare, cu custura în dreapta și c-o bucată de fagure între trei degete ale mînii stîngi. SADOVEANU, O. IV 290. Un pădurar... un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri și o fetiță bălană ne-a dat să bem apă rece într-un pahar brumat. C. PETRESCU, Î. II 4. ◊ (În comparații și metafore) Adevărat că fagure de miere sînt cuvintele bune și dulceața lor e tămăduirea sufletelor. SADOVEANU, F. J. 354. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. – Variante: fágur (TOMA, C. V. 79, ALRCSANDRI, P. III 274), (rar) fag (ALECSANDRI, P. I 94, id. o. 103) s. m. substantiv masculinfagure