EXTRAPOLÁRE s.f. 1. Extindere ipotetică, pe baza unui raționament prin analogie, a unei noțiuni de la un domeniu la altul; trecere de la o idee la alta mai complexă, cu o sferă mai largă etc.; generalizare. 2. (Mat.) Operația de determinare a unei serii de valori ale unei funcții pentru valori situate în afara unui interval de valori cunoscute; extrapolație. [< extrapola]. substantiv femininextrapolare
EXTRAPOLÁRE s. f. 1. extindere ipotetică, pe baza unui raționament prin analogie, a unei noțiuni de la un domeniu la altul; trecere de la o idee la alta mai complexă, cu o sferă mai largă etc.; generalizare. 2. (mat.) determinare aproximativă a valorilor unei funcții continue în puncte situate în afara unui interval de valori cunoscute; extrapolație. (< extrapola) substantiv femininextrapolare
extrapoláre s. f., g.-d. art. extrapolắrii; pl. extrapolắri substantiv femininextrapolare
EXTRAPOLÁRE, extrapolări, s. f. 1. (Mat.) Metodă de determinare aproximativă a unei funcții continue pentru valori situate în afara unui interval de valori cunoscute; extrapolație. 2. (Fil.) Extindere ipotetică a unei noțiuni, legi, teorii etc. de la un domeniu la altul; trecere de la o idee la alta, mai complexă, cu o sferă mai largă etc. – V. extrapola. substantiv femininextrapolare
EXTRAPOLÁ vb. I. tr. A aplica procedeul extrapolării; a face o extrapolare. [< fr. extrapoler]. verb tranzitivextrapola
EXTRAPOLÁ vb. tr. a aplica procedeul extrapolării; a face o extrapolare. (< fr. extrapoler) verb tranzitivextrapola
extrapolá (a ~) vb., ind. prez. 3 extrapoleáză verb tranzitivextrapola
EXTRAPOLÁ, extrapolez, vb. I. Tranz. A face o extrapolare. – Din fr. extrapoler. verb tranzitivextrapola
extrapolare substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | extrapolare | extrapolarea |
plural | extrapolări | extrapolările | |
genitiv-dativ | singular | extrapolări | extrapolării |
plural | extrapolări | extrapolărilor |