epicurism definitie

EPICURÍSM s.n. Doctrină filozofică materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine, susținând că cel mai rezonabil lucru pentru om este repaosul, liniștea și nu activitatea. [Var. epicureism s.n. / < fr. épicurisme < Epicur – filozof grec din antichitate]. substantiv neutruepicurism

EPICURÍSM s. n. 1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine; școală epicuriană. 2. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere. (< fr. épicurisme) substantiv neutruepicurism

epicurísm s. n. substantiv neutruepicurism

EPICURÍSM s. n. 1. Concepție etică a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria fericirii raționale a individului. 2. Curent de reconsiderare a ideilor lui Epicur în Renaștere și în filosofia iluministă și materialistă din sec. XVII-XVIII. [Var.: epicureísm s. n.] – Din fr. épicurisme. substantiv neutruepicurism

EPICURÍSM s. n. Doctrină materialistă a lui Epicur, filozof grec din secolul al IV-lea î.e.n., care explica lumea, fenomenele, cunoașterea în chip raționalist-materialist și combătea misticismul, dar, în ce privește concepția morală, a încercat să creeze o teorie etică a fericirii raționale la baza căreia stă nu activitatea creatoare, ci repausul, liniștea și satisfacția individualistă, egoistă. – Variantă: epicureísm s. n. substantiv neutruepicurism