empiriocriticism definitie

EMPIRIOCRITICÍSM s.n. Curent filozofic pozitivist de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care rupea experiența de materie și concepea lumea ca fiind un simplu complex de senzații, negând existența obiectivă, independentă de subiect, a realității materiale; machism. [Pron. -ri-o-. / rus. empiriokritițizm, cf. fr. empiriocriticisme]. substantiv neutruempiriocriticism

EMPIRIOCRITICÍSM s. n. curent filozofic pozitivist care rupea experiența, de materie și concepea lumea ca un simplu complex de senzații, negând existența obiectivă a realității lumii; machism. (< rus. empiriokritițizm) substantiv neutruempiriocriticism

empiriocriticísm (-ri-o-cri-) s. n. substantiv neutruempiriocriticism

EMPIRIOCRITICÍSM s. n. Formă pozitivistă a empirismului orientată spre eliminarea elementelor apriorice și dualiste; machism. [Pr.: -ri-o-] – Din rus. empiriokritițizm. substantiv neutruempiriocriticism

EMPIRIOCRITICÍSM s. n. Curent filozofic idea­list și reacționar, de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, care neagă existența obiectivă a lumii materiale și con­sideră lucrurile ca fenomene ale conștiinței, ca fiind complexe de senzații. În opera sa genială « Materialism și empiriocriticism» Lenin a dat o lovitură nimicitoare empiriocriticismului. ▭ Rolul obiectiv, rolul de clasă al empiriocriticismului se reduce în întregime la faptul că este in slujba fideiștilor în lupta acestora împotriva materia­lismului în general și împotriva materialismului istoric în special. LENIN, O. XIV 352. substantiv neutruempiriocriticism