EMPIRÉU s.n. Partea superioară a cerului, unde se credea că se află reședința zeilor; locașul zeilor. [Pron. -reu. / cf. fr. empyrée, it. empireo, gr. empyrios – înfocat]. substantiv neutruempireu
EMPIRÉU s. n. 1. partea superioară a cerului, unde se credea că se află reședința zeilor; locașul zeilor. 2. (poet.) bolta cerului, firmament. (< fr. empyrée, gr. empyrios, it. empireo) substantiv neutruempireu
*empiréŭ n., pl. ee (fr. empyrée, pin schimbare de sufix d. lat. empýrius, vgr. empýrios, înfocat, aprins, vorbind de cer, d. pyr, foc). După uniĭ vechĭ filosofĭ [!], partea cea maĭ înaltă a ceruluĭ, ocupată de focurile eterne, de stele. În teologia creștinească, ceru, locașu fericiților. Adj. Ceru empireŭ. V. elisiŭ și paradis. substantiv neutruempireŭ
empiréu s. n., art. empiréul substantiv neutruempireu
empireu n. 1. partea cea mai înaltă a cerului; 2. (poetic) cerul; 3. locașul fericiților. substantiv neutruempireu
EMPIRÉU s. n. 1. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde își aveau lăcașul zeii; reședința zeilor. 2. (În Evul Mediu; în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți. – Din fr. empyrée, it. empireo. substantiv neutruempireu
EMPIRÉU s. n. (În mitologia clasică) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde se credea că se află lăcașul zeilor. substantiv neutruempireu
empireu substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | empireu | empireul |
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular | empireu | empireului |
plural | — | — |