eden definitie

EDÉN s.n. (Liv.) Rai, paradis. ♦ (Fig.) Loc foarte frumos, foarte plăcut, încântător. [Pl. (rar) -nuri. / cf. fr. éden, ebr. eden – câmpie]. substantiv neutrueden

EDÉN s. n. rai, paradis. ◊ (fig.) loc frumos, încântător. (< fr. éden) substantiv neutrueden

*edén n., pl. e și urĭ (ebr. eden, id.). Paradis. substantiv neutrueden

edén (livr.) s. n. substantiv neutrueden

eden n. 1. numele paradisului pământesc, în Sf. Scriptură; 2. locaș încântător. substantiv neutrueden

EDÉN s. n. (În Biblie) Rai, paradis. ♦ Fig. Loc foarte frumos, foarte plăcut, încântător. – Din fr. éden. substantiv neutrueden

EDÉN s. n. (În concepția mistică; livresc) Rai. Lucea edenul tînăr sub aurora nouă. TOMA, C. V. 111. ◊ F i g. Ne transportă în lumea... formelor ideale, în edenul culorilor, strălucirilor. DEMETRESCU, O. 181. ♦ F i g. Loc plăcut, încîntător, în care viața este foarte ușoară și plăcută. Unde ziua-i albă, noaptea înstelată, Și-aerul bea dulce roua după crin. O, eden al lumii! fața ta curată Cu atît ne-ncîntă, cu cît te privim. BOLINTINEANU, O. 99. substantiv neutrueden