dăulà v. a slei de puteri. [Și dăhula: origină necunoscută]. verb tranzitivdăulà
DĂULÁ, dăulez, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) slei de puteri; a (se) istovi, a (se) speti, a (se) prăpădi. [Pr.: dă-u-. – Var.: dăhulá, dehulá vb. I] – Et. nec. verb tranzitivdăula
DĂULÁ, dăulez, vb. I. Tranz. (Munt.) A slei de puteri, a obosi; a istovi; a speti, a zdrobi, a prăpădi. Ar veni tata... și i-ar dăula-n bătăi pe ceilalți dacă ar afla că m-au stîlcit în pumni. STANCU, D. 354. ◊ Fig. Sufletu-mi dăulat și zdrobit de răstriște în zadar cată odihna. ODOBESCU, S. A. 162. ◊ Refl. (În forma dehula) Să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că m-am dehulat de atîtea trebușoare pe pămînt. CARAGIALE, O. III 50. – Pronunțat: dă-u-. – Variante: dăhulá (ISPIRESCU, la TDRG), dehulá vb. I. verb tranzitivdăula
dăhulà v. a dăula: atâta sărcină îl dăhulase de tot ISP. verb tranzitivdăhulà
DĂHULÁ vb. I v. dăula. verb tranzitivdăhula
DĂHULÁ vb. I. v. dăula. verb tranzitivdăhula
dăhuléz, dăuléz, dehuléz, dihuléz și dihăĭnéz (sud) și deculéz (Trans.) și dihănésc (est.) v. tr. Ostenesc grozav, storc de puterĭ. V. refl. M’am dehuiat de atîta trebușoare (Car. VR. 1909, 11, 232). – Și dăobesc (Olt.): dăobit de alergătură (NPl. Ceaur, 84). V. dărîn, deșel, devoc, odîrnesc, spetesc. verb tranzitivdăhulez
dăhulare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | dăhulare | dăhularea |
plural | dăhulări | dăhulările | |
genitiv-dativ | singular | dăhulări | dăhulării |
plural | dăhulări | dăhulărilor |