reduceri si promotii 2018
Definitie duruit - ce inseamna duruit - Dex Online
Alege sensul dorit: duruit - adjectiv duruit - substantiv neutru

duruit definitie

DURUÍT, -Ă, duruiți, -te, adj. v. DURUI. – [DEX '98] adjectiv duruit

duruít s. n., pl. duruíturi substantiv neutru duruit

DURUÍT, duruituri, s. n. Faptul de a durui; zgomot produs de ceva care duruie; huruit, huruitură, duruitură. – V. durui. substantiv neutru duruit

DURUÍT s. n. Faptul de a durui; zgomot făcut de roțile unei căruțe, de tunet, de un obiect care se rosto­golește sau care este tîrît pe pămînt etc.; huruit. Desluși chiote și duruit depărtat de roți, cine știe unde, către podul cel mare al Tupilaților. CAMILAR, TEM. 141. Poarta se încuie în urma lui cu un duruit greu. DUNĂREANU, CH. 234. Foarte rar se auzea pe pod duruitul unei calește. NEGRUZZI, S. I 15. substantiv neutru duruit

dúruĭ, a -í v. intr. (d. dur-dur, huĭetu roatelor pe teren zgrunțuros. V. dură). Huruĭ, produc huĭetu dur-dur (ca trăsurile pe drum ș.a.): cĭocănitoarea duruĭa în scoarță cu clonțu-ĭ negru (Sadov., VR. 1930, 9-10, 194). – Și durăĭ. verb tranzitiv duruĭ

duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi 1925: 321). – Din dura; cf. durăi. verb tranzitiv durui

duruì v. a trece făcând sgomot: trăsura durue. [Onomatopee]. verb tranzitiv duruì

duruí (a ~) vb., ind. prez. 3 dúruie, imperf. 3 sg. duruiá; conj. prez. 3 să dúruie verb tranzitiv durui

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fară întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui. verb tranzitiv durui

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o mașină cu roți, despre roțile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruța duruie pînă la noi acasă. STANCU, D. 181. Se aud pe culoare duruind roatele paturilor. C. PETRESCU, Î. II 75. Duruie surd, în încăperea extremă, mașina de cusut. id. C. V. 49. ♦ Fig. A vorbi repede, fără întrerupere și cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau și glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, O. IV 28. ♦ (Rar) A lucra la o mașină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II 128. ♦ A lovi în ceva producînd zgomote scurte și repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji. V. ROM. noiembrie 1953, 155. 2. Tranz. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (Fig.) Au fost și aci stăpîni... dar revoluția poporului i-a duruit. SADOVEANU, M. C. 108. verb tranzitiv durui

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului duruit

duruit   adjectiv nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular duruit duruitul
plural duruituri duruiturile
genitiv-dativ singular duruit duruitului
plural duruituri duruiturilor
duruit   adjectiv masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular duruit duruitul durui duruita
plural duruiți duruiții duruite duruitele
genitiv-dativ singular duruit duruitului duruite duruitei
plural duruiți duruiților duruite duruitelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z