duro definitie

dur (dúră), adj. – Tare, aspru. Lat. durus (sec. XIX). – Der. dura, vb. (a ține, a fi, a dăinui); duritate, s. f. (tărie, rezistență); durabil, adj. (care durează); durabilitate, s. f. (trăinicie, rezistență); durată, s. f. (interval, răstimp), din it. durata, sau traducere din fr. durée. adjectivdur

DUR¹ adj. (muz.) major. (< germ. dur) adjectivdur

* dur, -ă adj. (lat. durus). Tare, solid, greŭ de zgîriat: diamantu e cel maĭ dur corp. Fig. Aspru, crud, neomenos: om, suflet dur. Adv. În mod dur. adjectivdur

dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s. f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriță, s. f. (rotiță, stea la pinteni); durigă, s. f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s. f. (Olt., mîner de vîrtelniță); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s. n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s. f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s. f. (morișcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s. m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucișare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812). adjectivdur

DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ◊ (Fon.) Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporție de săruri. 3. (Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr. dur, it. duro, lat. durus]. adjectivdur

DUR², -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (despre ape) cu mare proporție de săruri de calciu și magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr. dur, lat. durus) adjectivdur

dur¹ adj. m., pl. duri; f. dúră, pl. dúre adjectivdur

dur² interj. adjectivdur

dur a. 1. greu de sgâriat: diamantul e cel mai dur dintre toate corpurile; 2. fig. aspru, crud, neomenos. adjectivdur

dur ! int. exprimă sgomotul rostogolirii: dur la deal, dur la vale ! CR. [Onomatopee]. adjectivdur

DUR² interj. v. dura¹. adjectivdur

DUR¹ interj. v. dura¹. adjectivdur

DUR¹, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre ape) Care conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile sau industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu conține niciun element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din fr. dur, lat. durus. adjectivdur

DUR², -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide, în opoziție cu moale) Greu de pătruns, greu de zgîriat, tare. V. vîrtos. Fierul este mai dur decît aurul. ◊ (Fon.; în opoziție cu consoană palatalizată sau muiată) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu comportă vreun element palatal (deci urmată de voca­lele a, o, u). ♦ Fig. Greu, îngreuiat. Mi-era... capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el. CAMIL PETRESCU, U. N. 123. 2. (Despre ape) Care conține săruri în proporție mare. 3. Fig. Aspru, tăios, necruțător, crud. Strigătul nostru... Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant. BANUȘ, B. 110. Făptură Cu inima neome­nească, dură ! CAMIL PETRESCU, T. III 341. Adevărul, plin și dur, din pilda bătrînului... fusese imediat controlat. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 335. Fata asta necăjită trebuie să aibă ceva dur. IBRĂILEANU, S. 7. ♦ (Creație personală; în opoziție cu melodios) Lipsit de armonie. Te rog să lași în pace muza, Căci tu ești cel mai prost poet În Siracuza. Troheii șchiopi și iambii duri; Și nici nu știi măcar să furi. COȘBUC, P. I 85. adjectivdur

DÚRA¹ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de un lucru care se rostogolește sau se învârte repede. ◊ Loc. adv. De-a dura = peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. ◊ Expr. Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruță sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mișcare continuă sau un schimb de vorbe prelungit, o ezitare, o chibzuire îndelungată. [Var.: dur interj.] – Onomatopee. adjectivdura

DÚRA¹ interj. (Uneori cu r repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs de un lucru care se rosto­golește sau se învîrtește repede. Împodobesc frumos o căruță, neunsă de cînd lumea... și așa fără veste, nu­mai ce auzi, dura ! la ușa tinzii. SEVASTOS, N. 317. ◊ Loc. adv. (De obicei în legătură cu verbe de mișcare) De-a dura = de-a rostogolul, de-a berbeleacul, rostogolindu-se. O caisă pică din caisul care năvălise în cerdac și veni de-a dura, prin tindă, pînă în dreptul lui Popa Tonea. GALACTION, O. I 190. Gros, bătrîn și îndesat cum era, ai fi zis că mai degrabă se dă de-a dura decît că aleargă. HOGAȘ, DR. II 87. Nu știu cum îi cade un urs mare [de mămăligă] din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. Și capul îi retezea, Capul de-a dura sărea, Sîngele bolborosea. ALECSANDRI, P. P. 89. ◊ Expr. (În forma dur) Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruță sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mișcare continuă sau un schimb de vorbe continuu, o ezitare, o chibzuire îndelungată. Ce să facă, ce să dreagă, dur în jos și dur în sus... Hotărî să vîndă totul. CONTEMPORANUL, VI_II 255. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Pre­peleac mărită capra ! CREANGĂ, P. 43. – Variantă: (în expr.) dur interj. adjectivdura

dur-dur interj. care arată huĭetu rostogoliriĭ saŭ zbuciumuluĭ: dur la deal, dur la vale. V. dura-dura. adjectivdurdur