www.ReduPedia.ro
Definitie dura - ce inseamna dura - Dex Online
Alege sensul dorit: dura - adjectiv dura - invariabil dura - substantiv feminin dura - verb tranzitiv

dura definitie

DUR1 adj. (muz.) major. (< germ. dur) adjectiv dur

* dur, -ă adj. (lat. durus). Tare, solid, greŭ de zgîriat: diamantu e cel maĭ dur corp. Fig. Aspru, crud, neomenos: om, suflet dur. Adv. În mod dur. adjectiv dur

dur1 adj. m., pl. duri; f. dúră, pl. dúre adjectiv dur

dur2 interj. adjectiv dur

dur a. 1. greu de sgâriat: diamantul e cel mai dur dintre toate corpurile; 2. fig. aspru, crud, neomenos. adjectiv dur

dur ! int. exprimă sgomotul rostogolirii: dur la deal, dur la vale ! CR. [Onomatopee]. adjectiv dur

DUR2 interj. v. dura1. adjectiv dur

DUR1 interj. v. dura1. adjectiv dur

dur (dúră), adj. – Tare, aspru. Lat. durus (sec. XIX). – Der. dura, vb. (a ține, a fi, a dăinui); duritate, s. f. (tărie, rezistență); durabil, adj. (care durează); durabilitate, s. f. (trăinicie, rezistență); durată, s. f. (interval, răstimp), din it. durata, sau traducere din fr. durée. adjectiv dur

DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ◊ (Fon.) Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporție de săruri. 3. (Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr. dur, it. duro, lat. durus]. adjectiv dur

dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s. f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriță, s. f. (rotiță, stea la pinteni); durigă, s. f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s. f. (Olt., mîner de vîrtelniță); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s. n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s. f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s. f. (morișcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s. m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucișare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812). adjectiv dur

DUR2, -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (despre ape) cu mare proporție de săruri de calciu și magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr. dur, lat. durus) adjectiv dur

DUR1, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre ape) Care conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile sau industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu conține niciun element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din fr. dur, lat. durus. adjectiv dur

DUR2, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide, în opoziție cu moale) Greu de pătruns, greu de zgîriat, tare. V. vîrtos. Fierul este mai dur decît aurul. ◊ (Fon.; în opoziție cu consoană palatalizată sau muiată) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu comportă vreun element palatal (deci urmată de voca­lele a, o, u). ♦ Fig. Greu, îngreuiat. Mi-era... capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el. CAMIL PETRESCU, U. N. 123. 2. (Despre ape) Care conține săruri în proporție mare. 3. Fig. Aspru, tăios, necruțător, crud. Strigătul nostru... Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant. BANUȘ, B. 110. Făptură Cu inima neome­nească, dură ! CAMIL PETRESCU, T. III 341. Adevărul, plin și dur, din pilda bătrînului... fusese imediat controlat. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 335. Fata asta necăjită trebuie să aibă ceva dur. IBRĂILEANU, S. 7. ♦ (Creație personală; în opoziție cu melodios) Lipsit de armonie. Te rog să lași în pace muza, Căci tu ești cel mai prost poet În Siracuza. Troheii șchiopi și iambii duri; Și nici nu știi măcar să furi. COȘBUC, P. I 85. adjectiv dur

DÚRA1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de un lucru care se rostogolește sau se învârte repede. ◊ Loc. adv. De-a dura = peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. ◊ Expr. Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruță sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mișcare continuă sau un schimb de vorbe prelungit, o ezitare, o chibzuire îndelungată. [Var.: dur interj.] – Onomatopee. adjectiv dura

DÚRA1 interj. (Uneori cu r repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs de un lucru care se rosto­golește sau se învîrtește repede. Împodobesc frumos o căruță, neunsă de cînd lumea... și așa fără veste, nu­mai ce auzi, dura ! la ușa tinzii. SEVASTOS, N. 317. ◊ Loc. adv. (De obicei în legătură cu verbe de mișcare) De-a dura = de-a rostogolul, de-a berbeleacul, rostogolindu-se. O caisă pică din caisul care năvălise în cerdac și veni de-a dura, prin tindă, pînă în dreptul lui Popa Tonea. GALACTION, O. I 190. Gros, bătrîn și îndesat cum era, ai fi zis că mai degrabă se dă de-a dura decît că aleargă. HOGAȘ, DR. II 87. Nu știu cum îi cade un urs mare [de mămăligă] din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. Și capul îi retezea, Capul de-a dura sărea, Sîngele bolborosea. ALECSANDRI, P. P. 89. ◊ Expr. (În forma dur) Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruță sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mișcare continuă sau un schimb de vorbe continuu, o ezitare, o chibzuire îndelungată. Ce să facă, ce să dreagă, dur în jos și dur în sus... Hotărî să vîndă totul. CONTEMPORANUL, VIII 255. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Pre­peleac mărită capra ! CREANGĂ, P. 43. – Variantă: (în expr.) dur interj. adjectiv dura

dur-dur interj. care arată huĭetu rostogoliriĭ saŭ zbuciumuluĭ: dur la deal, dur la vale. V. dura-dura. adjectiv durdur

dura ! int. V. dur! de-a dura, a) rostogolindu-se: capul de-a dura săria POP.; b) numele unei hore muntenești. invariabil dura

dúra1 interj. invariabil dura

durá f. (turc. durá, fascicul, legătură. V. durez 1 și tura 2). Est. Temelia acoperișuluĭ uneĭ case țărăneștĭ de moda veche: pe capele grinzilor de afară se așezaŭ costoroabele, cîte treĭ de fie-care parte a caseĭ, și formaŭ duraŭa (Șez. 36, 33). invariabil dura

DÚRA1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de un lucru care se rostogolește sau se învârte repede. ◊ Loc. adv. De-a dura = peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. ◊ Expr. Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruță sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mișcare continuă sau un schimb de vorbe prelungit, o ezitare, o chibzuire îndelungată. [Var.: dur interj.] – Onomatopee. invariabil dura

DÚRA1 interj. (Uneori cu r repetat) Onomatopee care redă zgomotul produs de un lucru care se rosto­golește sau se învîrtește repede. Împodobesc frumos o căruță, neunsă de cînd lumea... și așa fără veste, nu­mai ce auzi, dura ! la ușa tinzii. SEVASTOS, N. 317. ◊ Loc. adv. (De obicei în legătură cu verbe de mișcare) De-a dura = de-a rostogolul, de-a berbeleacul, rostogolindu-se. O caisă pică din caisul care năvălise în cerdac și veni de-a dura, prin tindă, pînă în dreptul lui Popa Tonea. GALACTION, O. I 190. Gros, bătrîn și îndesat cum era, ai fi zis că mai degrabă se dă de-a dura decît că aleargă. HOGAȘ, DR. II 87. Nu știu cum îi cade un urs mare [de mămăligă] din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. Și capul îi retezea, Capul de-a dura sărea, Sîngele bolborosea. ALECSANDRI, P. P. 89. ◊ Expr. (În forma dur) Dur în jos, dur în sus sau dur la deal, dur la vale sau dur în car, dur în căruță sau dur încoace, dur încolo, exprimă o mișcare continuă sau un schimb de vorbe continuu, o ezitare, o chibzuire îndelungată. Ce să facă, ce să dreagă, dur în jos și dur în sus... Hotărî să vîndă totul. CONTEMPORANUL, VIII 255. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Pre­peleac mărită capra ! CREANGĂ, P. 43. – Variantă: (în expr.) dur interj. invariabil dura

de-a dúra loc. adv. invariabil deadura

dúra-vúra, dúraĭ-vúraĭ interj. ca și tura-vura, care arată mișcarea lucrurilor și a oamenilor: ce maĭ tura-vura? Sfîrșițĭ treaba! În sfîrșit dura-vura, s’aŭ învoit. invariabil duravura

tura-vura adv. încoace și încolo: tura-vura se făcu învoeala. [Și dura-vura: onomatopee]. invariabil turavura

a da de-a dura expr. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. invariabil adadeadura

a se da de-a dura expr. 1. (er.d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat. 2. a pleca; a dispărea. invariabil asedadeadura

dúră (pop.) s. f., g.-d. art. dúrei; pl. dúre substantiv feminin dură

dură (duriță) f. rotila ițelor, scripetele sucalei. [V. dura ! după sgomotul ce produce]. substantiv feminin dură

dúră f., pl. ĭ (d. a durui. V. duriță). Vest. Rotiță saŭ roată de mașină (ca la cicîric): o bucată de cărbune cît dura unuĭ mosorel (ChN. 2, 15). Dura genuchĭuluĭ, rotula. De-a dura (toată țara), de-a rostogolu, rostogolind. Fig. Iron. A da pe cineva de-a dura, a-l da tava, a-l trînti, a-l bate. substantiv feminin dură

DÚRĂ, dure, s. f. (Pop.) Roată, rotiță (metalică masivă); spec. rotița scripetelui de la ițele războiului de țesut. – Cf. dura1. substantiv feminin dură

DÚRĂ, dure, s. f. Roată, rotiță; (în special) rotița scripetelui de la ițele războiului de țesut. ♦ (Tehn.) Roată plină (fără spițe și butuc), avînd numai gaura, eventual și buceaua pentru ax. substantiv feminin dură

dúra máter (lat.) s. f., g.-d. art. dúrei máter substantiv feminin duramater

DURA MÁTER s. f. meninge extern de natură fibroasă și foarte rezistent; pahimeninge. (< lat. dura mater) substantiv feminin duramater

* dúra matér f. (cuv. lat. care înseamnă „mamă dură” saŭ „tare”). Anat. Membrană exterioară și cea maĭ groasă din cele treĭ care acoperă creĭeru și măduva spinării. substantiv feminin duramater

DÚRA MÁTER s. f. (Anat.) Membrana externă a meningelui. – Din lat. dura mater. substantiv feminin duramater

DURAMÁTER s.f. Meninge extern de natură fibroasă și foarte rezistent; pahimeninge. [< fr. dure-mère < lat. dura – tare, matermamă]. substantiv feminin duramater

DURÁ vb. I. tr. 1. A ține, a se desfășura un anumit timp, o anumită perioadă. 2. A dăinui, a se menține. 3. A se menține în viață, a trăi. 4. (Despre obiecte) A fi trainic, tare, rezistent, durabil. [< fr. durer, it., lat. durare]. verb tranzitiv dura

durá (duréz, durát), vb.1. A ciopli lemnul. – 2. A edifica, a construi. – Mr. dor, durari. Lat. dolāre (Cihac, I, 84; Pușcariu 560; Candrea-Dens., 524; REW 2718), cf. alb. duruem, calabr. dulare, sp. dolar.Der. durătură, s. f. (surcele de cioplitură, așchii). verb tranzitiv dura

DURÁ vb. tr. 1. a ține, a se desfășura un anumit timp. 2. a dăinui, a persista, a fi rezistent, durabil. (< fr. durer, lat. durare) verb tranzitiv dura

durà v. a trage: am durat un somn năstrușnic AL. [V. îndurà]. verb tranzitiv durà

durà v. 1. a continua, a exista: viața cea mai lungă durează puțin; 2. a zăbovi: piesa durează cam mult. verb tranzitiv durà

durá2 (a ~) vb., ind. prez. 3 dureáză verb tranzitiv dura

DURÁ2, durez, vb. I. Tranz. 1. A construi, a clădi, a zidi (construcții trainice). Am găsit stuh nalt și voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. SADOVEANU, B. 59. În smîrcuri, își durau castorii zăgazuri de lemn și lacuri ciudate, cu un meșteșug și o iscusință la care încă oamenii timpului nu ajunseseră. C. PETRESCU, R. DR. 48. Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case. CREANGĂ, P. 3. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Poetic) Forfota popasului nu mai avea alean; soarele, luminînd toată slava, dura punți de foc peste vaduri, înălbăstrea întunecimile codrilor. CAMILAR, T. 173. Venea din cer pe cîmp amurgul... De pe înaltul unui munte Dura, din umbră și lumină, în drum o minunată punte. GOGA, C. P. 10. Luna... din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Din săr­mana noastră viață am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. (Refl.) S-a durat între mine și bătrîn o prietinie la cataramă. SADOVEANU, O. VII 295. 2. (Cu privire la stoguri, clăi etc.) A face, a așeza, a clădi. Legau snopii, durau clăile. CAMILAR, N. II 394. Alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. 3. (Cu privire la obiecte) A făuri, a face. Hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cîrjă nouă de alun. ALECSANDRI, T. I 393. Bădiță la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el, Și-i găsi două nuiele Să durezi vîsle din ele. id. P. P. 51. 4. (Cu privire la foc) A face, a aprinde. În mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleș durară un foc de-a mai mare dragul. SADOVEANU, O. I 127. verb tranzitiv dura

durà v. Mold. 1. a clădi, a construi: aici să-mi durați o mânăstire 'naltă POP.; 2. a strânge grămadă: a dura girezi; 3. a fabrica, a face: să-mi durezi o cârjă de alun AL.; 4. fig. a născoci: ce minciună să-i durez ? AL. [Lat. DOLARE, a ciopli lemnul: durà se zicea în vechime de casele făcute din bârne lungi: tălpile clădirii erau alcătuite din patru copaci descojiți, pe cari se ridicau pereții din despicături sau bârne de lemn]. verb tranzitiv durà

DURÁ2, durez, vb. I.Tranz. 1. A construi, a zidi, a clădi. ♦ A așeza un stog, o claie etc. 2. A face, a confecționa, a alcătui (un obiect). 3. A aprinde focul. – Lat. dolare. verb tranzitiv dura

DURÁ3, pers. 3 durează, vb. I. Intranz. 1. (Despre acțiuni în desfășurare) A ține un anumit timp, a se desfășura într-o anumită perioadă de timp. ♦ A persista, a dăinui, a se menține. 2. (Despre lucruri) A se menține (multă vreme) în stare bună; a fi trainic. – Din fr. durer, lat. durare. verb tranzitiv dura

DURÁ3, durez, vb. I. Intranz.. 1. (Despre acțiuni în desfășurare; folosit la pers. 3) A ține un anumit timp, a se desfășura într-o anumită perioadă de timp. Pînă seara durase această muncă grea și înfrigurată. DUMITRIU, N. 103. Unde-ai stat ascuns cît a durat cumpăna ? CAMILAR, N. I 290. Procesul n-a durat mult. SAHIA, N. 83. ♦ A continua în timp, a persista, a dăinui, a se menține. De cînd dura amintirea copiilor, Constantin Lipan nu întîrziase niciodată la masă. C. PETRESCU, C. V. 89. [Conflictul] dura surd și se înăsprea de doi ani. id. ib. 99. 2. (Despre persoane) A se menține în viață, a trăi. Dacă am răbdare, zice el, apoi mai durez un timp. SADOVEANU, P. M. 191. Prin ele [cărți] am putut dura într-o lume rău întocmită, am putut suporta nefericirile, nădăjduind. id. C. 11. ♦ (Despre obiecte) A se menține în stare bună, a fi trainic. Geamantanele de piele durează mult. verb tranzitiv dura

2) *duréz v. intr. (fr. durer, d. lat. durare, d. durus, dur). Trăĭesc, țin, rezist, persist: piramidele Egiptuluĭ durează de miĭ de anĭ, această modă va dura mult, acest bolnav nu va dura mult. verb tranzitiv durez

1) duréz v. tr. (d. dura. Cp. și cu lat. dǒláre, a cĭocăni, a forma; it. dolare, sp. dolar). Rar azĭ. Construiesc, clădesc (din grinzĭ): a dura o casă, (fig.) o mincĭună. Durez un somn, trag un somn. verb tranzitiv durez

Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului dura

dura   adjectiv infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dura durare durat durând singular plural
durând durați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) durez (să) durez duram durai durasem
a II-a (tu) durezi (să) durezi durai durași duraseși
a III-a (el, ea) durea (să) durai dura dură durase
plural I (noi) durăm (să) durăm duram durarăm duraserăm
a II-a (voi) durați (să) durați durați durarăți duraserăți
a III-a (ei, ele) durea (să) dureze durau dura duraseră
dura   adjectiv nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dura dura
plural
genitiv-dativ singular dure durei
plural
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z