dúpăĭ și dúpuĭ, a -í v. intr. (d. dup 3 și rudă și cu sîrb. dúpiti, nsl. dúpati, ceh. dupati, a dupui ș.a. [Bern. 1, 238]. V. dupăcesc, zdup). Fam. Calc greŭ, fac dup-dup cînd fug (cu picĭoarele goale pin casă orĭ cu ghetele pe pămînt). – Și zd-: sărĭ zdupăind (VR. 1924, 2, 188). V. duduĭ. verbdupăĭ
dupăí (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. dupăiéște/dúpăie, imperf. 3 sg. dupăiá; conj. prez. 3 să dupăiáscă/să dúpăie verbdupăi
DUPĂÍ, dupăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A călca îndesat, apăsat, cu zgomot; a tropăi. [Prez. ind. și: dúpăi] – Dup + suf. -ăi. verbdupăi
DUPĂÍ, dupăiesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A călca apăsat, îndesat; a tropăi. Badea Ghiță a bătut cu bîta în ușă și a dupăit la prag. SADOVEANU, N. P. 87. verbdupăi
dupăire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | dupăire | dupăirea |
plural | dupăiri | dupăirile | |
genitiv-dativ | singular | dupăiri | dupăirii |
plural | dupăiri | dupăirilor |