duiúm (-muri), s. n. – 1. (Înv.) Pradă, captură. – 2. Grămadă, mulțime, cantitate mare. Tc. doyom (Șeineanu, II, 163; Lokotsch 528). substantiv neutruduium
duĭúm n., pl. urĭ (turc. doĭum, pradă, belșug, saț). Vechĭ. Mulțime de captivĭ tîrîțĭ în robie (jaf, pradă, plean). Mulțime mare în general: duĭum de soldațĭ, de vite. Duĭumu oștiĭ, grosu armateĭ. Azĭ. Cu duĭumu (saŭ și duĭum, adv.) droaĭe, în număr mare: veneau caliciĭ cu duĭumu. substantiv neutruduĭum
duiúm s. n. substantiv neutruduium
duium n. mulțime mare (de oameni sau de lucruri): duiumul oastei NEGR.; cu duiumul, cu grămada. [Vechiu-rom. duium, jaf în răsboiu, mulțime de captivi târîți în robie = turc. DUYUM]. substantiv neutruduium
DUIÚM s. n. Mulțime, grămadă, gloată, droaie (de ființe, obiecte, întâmplări etc.). ◊ Loc. adv. Cu duiumul = în mare număr sau cantitate; unul după celălalt. [Pr.: du-ium] – Din tc. doyum. substantiv neutruduium
DUIÚM s. n. Mulțime, droaie, grămadă, gloată. Trecuseră prin sate, se adunaseră oamenii, se îngroșase duiumul cu care se îndreptau spre oraș. DUMITRIU, B. F. 108. Cu chiu cu vai se supuse, merse pînă la poarta acelor palate, cu lumea duium după ei. POPESCU, B. II 61. În sfîrșit venea duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestrași. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ (Mai ales în loc. adj. și adv.) Cu duiumul = cu grămada, cu nemiluita, în număr mare. Avem și noi... rod și vite cu duiumul. DELAVRANCEA, S. 17. Șireții și înșelătorii... începură să vină la palat cu duiumul. POPESCU, B. II 4. substantiv neutruduium
duium substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | duium | duiumul |
plural | duiumuri | duiumurile | |
genitiv-dativ | singular | duium | duiumului |
plural | duiumuri | duiumurilor |