duh definitie

duh n., pl. urĭ (vsl. bg. rus. duhŭ. V. nă-, pro- și ză-duf, văzduh, dihanie, duhnesc, dușcă, înăduș). Spirit, inspirațiune: duhu sfînt. Spirit, diavol: un duh necurat. Spirit, vorbă de spirit: om cu (saŭ de) duh. (Iron.) A-țĭ da duhu, a muri. Cu duhu blîndețiĭ, cu blîndeță (în vorbă, în procedură). – În vest și duf, puterea vinuluĭ la beție (Iov. 142). substantiv neutruduh

duh s. n., pl. dúhuri substantiv neutruduh

duh n. 1. spirit; duh rău, sfântul Duh; 2. suflare de vieață, suflet: a-și da duhul; 3. agerime de minte, istețime: om cu duh, vorbă de duh; 4. pornire sufletească, pasiune: duhul blândeții. [Slav. DUHŬ]. substantiv neutruduh

DUH, duhuri, s. n. 1. (În concepțiile religioase și mitologice) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, fantomă, nălucă, strigoi, stafie. Unde vedeți lumini și duhuri? Ele umblă prin închipuirile voastre. CAMILAR, T. 151. Mii de duhuri ies la lună Printre papură zburînd. ALECSANDRI, P. A. 40. Este miezul nopții, cînd duhurile vin. NEGRUZZI, S. II 65. ♦ Ființă imaterială, binevoitoare sau dușmănoasă omului. Duhul acestor locuri... iese din văgăuni. BOGZA, C. O. 57. În neguri se retrage al nopții tainic duh. MACEDONSKI, O. II 155. ♦ (În super­stiții, determinat prin « necurat », « rău », « viclean » etc.) Spirit rău, drac, diavol. Apoi tot trebuie să te lovesc, ca să iasă duhul rău din tine ! SADOVEANU, P. M. 47. Făcuse o casă cu duh necurat sub temelii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 188. Duh necurat era cel ce venea să dezgroape pe împărat. ISPIRESCU, L. 254. 2. Suflet, spirit. Dădea puțin trupului, ca să rămîie duhului său îmbielșugarea. SADOVEANU, D. P. 158. Veghea, vițiul îi mistuiseră trupul, fără a-i vătăma însă duhul. M. I. CARAGIALE, C. 157. Oh ! simt nevoia să ți-o fi mărtu­risit Ție, vina ce astă-noapte duhul mi l-a ispitit. DAVILA, V. V. 85. Suflă asupra lor și le dete duh de viață. ISPI­RESCU, L. 226. ♦ (Învechit) Respirație, suflare, răsuflare. (Fig.) Iarba grasă, tomnatecă, e arsă de duhul rece al brumei. DAN, U. 114. ◊ Loc. adv. Într-un duh = într-o răsuflare, într-o clipă, repede. Și-ntr-un duh pe Pralea numai ți-l ajung. CONTEMPORANUL, II 359. ◊ (Astăzi numai în expr.) A-și da duhul = a muri. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Lovit fiind... își dete duhul pe dată. ISPIRESCU, M. V. 26. Am șăzut lîngă el pînă ce și-a dat duhul. NEGRUZZI, S. I 33. ♦ (În­vechit, determinat prin « rău ») Duhoare, miros greu. Sufla pe nări un duh rău. ISPIRESCU, U. 39. 3. Capacitate intelectuală; spirit, minte, inteligență, înțelepciune. Alerga ca prin vis cu duhul treaz și așteptînd să iasă din desișurile întunecoase de pe marginea drumului cine știe ce făptură primejdioasă. DUMITRIU, N. 152. Duh din duhul său a dat școlarilor săi. CREANGĂ, A. 135. În loc de o înmulțire de idei, de o deșteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micșurat. RUSSO, S. 66. ◊ Vorbă de duh sau (rar, depreciativ) duhuri = vorbă spirituală, cu haz. Rîde silit și cu greu îi scapă cîte o vorbă de duh din gură. STĂNOIU, C. I. 113. Fiecăruia i-a spus... cîte o vorbă de duh potrivită. CARAGIALE, O. III 73. M-am săturat de duhurile d-tale. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ Expr. Cu duh (sau plin de duh) = cu spirit, fin, inteligent, subtil, spiritual. Acel sec, în judecata-i, e cu duh și e frumos. EMINESCU, O. I 164. Iaca băietul, vezi-l, îi frumos... cu duh. ALECSANDRI, T. I 348. Fieșcine cunoaște ce cap tînărul are; Dar, pentru că dă bine din mîini și din picioare Și trîntește la vorbe fără să se gîndească, Am văzut multă lume cu duh să-l socotească. ALEXANDRESCU, P. 91. Slab de duh = greoi la minte; (neobișnuit) lipsit de personalitate. La bună ziua prefectului nu răspunseră decît cîțiva, mai slabi de duh. DUMITRIU, N. 13. ♦ Fig. Idee, aspirație. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit; Un duh fierbe în lume și omul ce gîndește Aleargă către tine, căci vremea a sosit. ALEXANDRESCU, P. 78. 4. (Învechit) Caracter, fire, natură. Purici mulți nu făcea el într-un loc... căci era duh neastîmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși. CREANGĂ, A. 135. Vino acum de față și stăi la judecată Tu, care le faci aste, duh, ființă ciudată. ALEXANDRESCU, P. 89. ♦ Notă caracte­ristică; specific. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. DACIA LIT. XI. ♦ Temperament, pornire. Luînd în privire... duhul războinic al oltenilor... putem încheia că oștirea banatului era destul de însemnată. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ (Azi în expr.; adesea ironic) Cu duhul blîndeții (sau, mai rar blîndețelor) = cu vorbe bune, cu blîndețe, cu binișorul. Enache făcea și el politică, știind să aducă voturi pentru « ai noștri », fie cu duhul blîndeții, fie punîndu-și oamenii să convingă cu toroipanul. PAS, Z. I 152. Cu duhul blîndețelor să-i iertați Și să-i binecuvîntați. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. Acel ce nu se ține de duhul legii se leapădă de slobozenie. RUSSO, O. 26. 5. (Învechit) Fel, mod (de a fi, de a se purta, de a gîndi). Gluma și gluma groasă era duhul de atuncea. RUSSO, S. 20. substantiv neutruduh

DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată Trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău; drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală; minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost; naiv; simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură; temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică; specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl. duhŭ. substantiv neutruduh

duh (dúhuri), s. n. – 1. Respirație, suflare. – 2. Suflet, spirit. – 3. Spirit, suflet fără trup. – 4. Spirit, inteligență, agerime. – 5. Intenție. – 6. (Mold.) Reputație, faimă. – Mr. duh. Sl. duchŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 182; Cihac, II, 104), cf. bg. duh „spirit”, slov. duh „miros”. Ultimul sens este rezultatul unei confuzii cu buh. Este dublet de la duși, s. m. pl. (dispoziție). – Der. duhăi (var. duhli, duhlui, duhni), vb. (a mirosi urît, a puți), prin intermediul suf. expresive, cf. sl. dychati, duchati, dŭchnąti „a respira”, rus. tuchnutĭ „a putrezi”; duhl(u)it, adj. (Mold., puturos); duhliu, adj. (spiritual, pătrunzător); duhoare, s. f. (putoare, miros urît), der. cu suf. -oare (după Conev 98, din sl. dŭchorĭ; după Pușcariu, Dacor., VII, 469, și Candrea, rezultat din încrucișarea cu putoare; dar semantismul este normal, fără a avea în vedere această posibilitate), cf. dihor; duhorî, vb. (a puți); duhoniță, s. f. (sac pentru seu), cf. dohotniță; duhnet, s. n. (putoare); tihoare (var. tigoare), s. f. (lighioană, vietate), formație paralelă cu duhoare și dihor, ca rus. tuchnutĭ „a putrezi”, rut. tuchnuti „a mirosi urît”, față de slov. duhneti; tihoarcă (var. tohoarcă), s. f. (cojoc de piele de miel, folosit de ciobanii din Mold. și Trans.), pare cuvînt identic cu cel alterior. – Cf. dohot, duhovnic, dușcă. substantiv neutruduh

a-și da duhul expr. 1. (pop.) a muri. 2. (er.) a ejacula. substantiv neutruașidaduhul

Sfấntul Duh s. propriu n. substantiv neutrusfântulduh

a țâșni duhul (din cineva) expr. (er.) a ejacula. substantiv neutruațâșniduhul

sărac cu duhul expr. (d. oameni) lipsit de inteligență / de spirit, prost. substantiv neutrusăraccuduhul