dudui definitie

duduí (-uésc, -ít), vb. – 1. A răsuna, a bubui, a produce un zgomot sacadat. – 2. A alunga, a da afară cu zgomot. – 3. A tremura, a se înfiora, a vibra pardoseala ca urmare a bătăilor din picioare. – Var. dudăi (numai sensul 2, în Trans.), durdui. Creație expresivă, cf. dîrdîi, durui, bubui, etc. După Cihac, II, 496, în loc de durdui, și acesta din mag. dördülni, care la rîndul lui este tot o creație expresivă. – Der. duduială, s. f. (zgomot sacadat); duduit, s. n. (zgomot sacadat); duduitură, s. f. (zgomot sacadat); duduruz, s. m. (țărănoi, mojic); sgudui, vb. (a scutura, a cutremura, a face să tremure), care este în locul lui *sdudui, cu s- expresiv, cf. (s)fărîma (cuvîntul se consideră în general de origine necunoscută; în legătură cu scotoci după Cihac, II, 343, și cu gepid. *skudojan, germ. schütten, după Scriban; ambele ipoteze sînt neverosimile); sguduială, s. f. (scuturătură); sguduit, s. n. (scuturătură); sguduitură, s. f. (scuturătură); sguduitor, adj. (care înfioară). verb tranzitivdudui

duduì v. 1. a răsuna cu sgomot: umbla de duduia casa; 2. a văjăi (de vânt), a clocoti (de cascade). [Onomatopee]. verb tranzitivduduì

dúduĭ, a- í v. intr. (imit. înrudit cu ung. dödögni, dödörögni, a bufni, a face gură, dudulni, a striga ca pupăza. V. durduĭ). Răsun înfundat: mașina duduĭa de mult foc; acest on e așa de greŭ, în cît duduĭe pămîntu cînd merge! V. tr. Olt. Trans. Munt. Alung, expulsez. – În Olt. și dúdăĭ. V. dupăĭ. verb tranzitivduduĭ

duduí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. dúdui, 3 dúduie, imperf. 3 sg. duduiá; conj. prez. 1 și 2 sg. să dúdui, 3 să dúduie verb tranzitivdudui

DUDUÍ, dúdui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre pământ, clădiri, ferestre etc.; la pers. 3) A se zgudui, a se cutremura, a bubui (din cauza unor lovituri, explozii etc. repetate). 2. Intranz. (Despre motoare, mașini etc.; p. ext. despre ateliere, fabrici etc.; la pers. 3) A produce un zgomot sacadat. ♦ (Despre foc) A arde puternic și cu zgomot. 3. Tranz. (Înv. și reg.) A îmboldi, a îndemna (la mers); a alunga, a goni. – Formație onomatopeică. verb tranzitivdudui

DUDUÍ, dúdui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre foc) A arde (în sobă) cu zgomot. Cînd suna vîntul țiuind în cercevele și focul duduia în soba înaltă. SADOVEANU, N. P. 209. În bucătărie, unde duduia focul, erau părinții ei amîndoi. REBREANU, R. II 114. În sobă focul prinse a dudui vesel. DUNĂREANU, CH. 111. ♦ (Despre pămînt, clădiri, ferestre etc.) A se cutremura, a se zgudui, a bubui (din cauza loviturilor repetate). De ce duduie pămîntul ? Vin tractoarele. CAMILAR, TEM. 49. Joacă toți cu voie bună, Duduie sub ei pămîntul ! IOSIF, V. 49. Venea, nene, ursul de duduia pădurea. ISPIRESCU, L. 329. Începe a toca în stative, de pîrie păreții casei și duduie fereștile. CREANGĂ, A. 38. ♦ (Despre motoare sau mașini în funcțiune, p. ext. despre ateliere, fabrici etc.) A produce un zgomot sacadat. Mihai învîrti manivela și motorul porni duduind. MIHALE, O. 189. Luna plutește peste clădiri, peste uzina ce vuiește și duduie. CĂLUGĂRU, O. P. 481. Trenul duduia și fumega ca un animal apo­caliptic. REBREANU, R. I 13. 2. Tranz. (Regional) A goni, a alunga. Din două una, ori merg eu, ori duduie-i pe ei ! RETEGANUL, P. I 43. verb tranzitivdudui