drâmbă definitie

drîmbă (drấmbe), s. f. – 1. (Înv.) Trompă marină. – 2. Instrument muzical, drîng. – 3. (Înv.) Bandă, grup, ceată. – 4. (Arg.) Penis. Sl., cf. pol. drumbla, rut. drymba, drymla, mag. doromb(lya), sb. drombulja (Cihac, I, 101; Tiktin; Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Pentru sensul 3, cf. trîmbă (după Conev 104, drîmbă ar proveni din acesta din urmă). Se consideră în general că termenii sl. provin din germ. Trommel; ceea ce ar însemna că asemănarea lui drîmbă cu drîng este întîmplătoare. – Der. drîmboi, s. n. (drîmbă, instrument muzical); drîmboaie, s. f. (drîmbă, instrument muzical); drîmboi, s. m. (botos; mucos; puști); drîmboi(a), vb. refl. (a se îmbufna, a pune botul). substantiv feminindrîmbă

drâmbă, drâmbe s. f. penis substantiv feminindrâmbă

2) drî́mbă V. trîmbă. substantiv feminindrîmbă

drấmbă s. f., g.-d. art. drấmbei; pl. drấmbe substantiv feminindrâmbă

drâmbă f. Mold. drăng. [Ung. DOROMB]. substantiv feminindrâmbă

drâmbă f. od. ceată: o drâmbă de Tătari. [Rut. DRYMBA]. substantiv feminindrâmbă

1) drî́mbă f., pl. e (rut. drýmba, drýmlĕa, pol. drumla, dromla, slovac drumbla, drombla, bg. drŭmbóĭ, sîrb. drómbulja, d. germ. trommel, mgerm. trumbel, darabană, supt infl. unor cuvinte slave ca sîrb. drndati, a zbîrnîi din dreabă, drnkati, a zdrăngăni ș.a. D. slav. vine ung. doromb, armonică de gură. Bern. 1, 229). Mold. Munt est. Un mic instrument muzical de oțel care se ține între buze cu stînga, și cu dreapta i se izbește limba de oțel pe care o are în mijloc. Fig. Piano prost. V. drîng. substantiv feminindrîmbă

drấmbă, -e, s.f. – Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi 1925: 125). Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drumba. substantiv feminindrâmbă

trî́mbă f., pl. e (vsl. tromba, sul, vălătuc, d. vgerm. trumba, trumpa. V. trombă, trompă, tulumbă). Trombă (corn) de transmis strigătu (numit în marină megafon). Ceată, detașament, mulțime: o trîmbă de oamenĭ. Grămadă, baterie: o trîmbă de nourĭ. Trombă marină saŭ talaz colosal: o trîmbă de apă. În trîmbă, în șir, unu după altu: turma venea în trîmbă. – La Cost. și drîmbă, ceată, buluc: o trîmbă de Tătarĭ (1, 274), drîmba cea de oștĭ (1, 319). V. crilă. substantiv feminintrîmbă

DRẤMBĂ, drâmbe, s. f. Mic instrument muzical popular, alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioară. – Din ucr. drymba. substantiv feminindrâmbă

DRÎ́MBĂ, drîmbe, s. f. Mic instrument alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă subțire de oțel care, ținut în gură și atins cu degetul, zbîrnîie, producînd un sunet muzical monoton; drîng. El suna din drîmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată. GHICA, S. 72. ◊ Expr. Cîntă din drîmbă, se zice despre cineva care a rămas mofluz, cu buzele umflate. ♦ (Ironic) Vioară, scripcă. substantiv feminindrîmbă