DRÚȘCĂ, druște, s. f. (Reg.) Fată care însoțește mireasa la cununie și care are anumite atribuții la nuntă. [Pl. și: drușce] – Ucr. družka. substantiv feminindrușcă
drúșcă f., pl. ște (vsl. družĭka, amică, d. drugŭ, amic; ruz. družka, amicu mireluĭ. V. drujbă). Mold. Trans. Asistenta mireseĭ la cununie la țară, ca domnișoara de onoare la oraș (Rebr. 287 și 289). V. sfașcă, vătăjiță, vornicească. substantiv feminindrușcă
drúșcă, druște, s.f. – Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuții la ceremonia nunții: „Când s-o zărit zorile, / Sosâtu-i-o druștele” (Bârlea 1924 I: 108); „Tăt stelele, / Druștele, / Cácele mi-s verele” (Țiplea 1906: 417); „Druștele-s doauă; ele cos steagul mirelui și împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă” (Papahagi 1925: 318). – Din ucr. družka (< sl. družika, „prietenă„). substantiv feminindrușcă
drúșcă (reg.) s. f., g.-d. art. drúștei; pl. drúște substantiv feminindrușcă
drușcă f. prietena miresei care o întovărășește și asistă la cununie: după ei venea car mare cu druștele POP. [Rus. DRUJKA]. substantiv feminindrușcă
DRÚȘCĂ, druște, s. f. (Reg.) Fată care însoțește mireasa la cununie și care are anumite atribuții la ceremonia nunții. – Din ucr. družka. substantiv feminindrușcă
DRÚȘCĂ, drusce și druște, s. f. (Mold., Transilv.) Fată care însoțește mireasa la cununie și are anumite atribuții la nuntă. Erau... mireasa, druște și jupînese multe de boier. SADOVEANU, Z. C. 346. Drusce-aveau o coțofană Și-un cîrstei bălțat. COȘBUC, P. II 35. El mireasa-și redica... După ei încă venea Car mare cu druscele. ALECSANDRI, P. P. 177. substantiv feminindrușcă
drușcă | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | drușcă | drușca |
plural | druște | drușcele | |
genitiv-dativ | singular | drușce | drușcei |
plural | drușce | druștelor |