dojeníre s. f., g.-d. art. dojenírii; pl. dojeníri substantiv feminindojenire
DOJENÍRE, dojeniri, s. f. Acțiunea de a (se) dojeni și rezultatul ei; mustrare. – V. dojeni. substantiv feminindojenire
DOJENÍRE, dojeniri, s. f. Acțiunea de a (se) dojeni; mustrare. Dar însă îți dau de știre nu cumva să-l necăjești: Să-l bați, să-i dai dojenire, or la el să te răstești. PANN, P. V. II 7. substantiv feminindojenire
dojení (-nésc, -ít), vb. – A mustra, a certa. Sl. dognati, doženǫ „a lua”, de la gnati, goniti „a urmări” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 99), cf. goni, și ceh. doženiti „a urmări”. – Der. dojană, s. f. (ceartă, mustrare), deverbal; dojenitor, adj. (care dojenește). verb tranzitivdojeni
dojenì v. a mustra pe cineva. [Slav. DOJENÕ, a prigoni]. verb tranzitivdojenì
dojení (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dojenésc, imperf. 3 sg. dojeneá; conj. prez. 3 să dojeneáscă verb tranzitivdojeni
DOJENÍ, dojenesc, vb. IV. Tranz. și refl. (recipr.) A(-și) face observații moralizatoare; a (se) mustra, a (se) certa. – Din sl. dognati, doženon. verb tranzitivdojeni
DOJENÍ, dojenesc, vb. IV. Tranz. A face cuiva observații, a mustra, a certa. Iți vine a rîde... îl dojeni unul cu fața prelungă. CAMILAR, N. I 237. Bătrînul ofta și plîngea și nu-l dojenea. PAS, Z. I 200. De ce ne-ai lăsat să dormim atît de mult, îi ziseră frații, dojenindu-l. ISPIRESCU, L. 316. ◊ Refl. Moș Șărban sări deodată din car, dojenindu-se că a dormit prea mult. BUJOR, S. 137. Căuta să-și potolească răscoala gîndurilor, dojenindu-se singură de nebunia ei. VLAHUȚĂ, O. A. 120. verb tranzitivdojeni
dojenésc v. tr. (vsl. do-gnatí, do-ženon, a ajunge, a prinde, d. gnati-ženon, goniti, a goni; ceh. doženiti, dohnati, dohoniti, dohanĕti, a urmări. V. gonesc). Mustru. verb tranzitivdojenesc
dojenire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | dojenire | dojenirea |
plural | dojeniri | dojenirile | |
genitiv-dativ | singular | dojeniri | dojenirii |
plural | dojeniri | dojenirilor |