dogoáre f., pl. orĭ (d. dogoresc). Dogoreală, arșiță (propriŭ și fig.). substantiv feminin dogoare
dogoáre s. f., g.-d. art. dogórii substantiv feminin dogoare
dogoare f. V. dogor: la dogoarea focului POP. substantiv feminin dogoare
DOGOÁRE s. f. Căldură arzătoare produsă de soare, de foc sau de un obiect foarte fierbinte; dogoreală. – Din dogori. substantiv feminin dogoare
DOGOÁRE s. f. Căldură arzătoare revărsată de soare, răspîndită de un foc sau de un obiect foarte fierbinte. V. arșiță. Cazanele străbătute de serpentina țevilor stau gata să plesnească la o dogoare de cîteva sute de grade. C. PETRESCU, A. 464. Înfierbîntați de dogoarea lămpilor ș-a lumînărilor... se deschiară la haine. DELAVRANCEA, S.124. Toată noaptea a bîntuit căldură apăsătoare și acuma, pe un senin, a răsărit soarele, amenințînd cu groaznică dogoare. CARAGIALE, O. II 211. Și-l lega strîns cot la cot Gios la stîlpul hornului, La dogoarea focului. ALECSANDRI, P. P. 125. – Variantă: (regional) dogór (ISPIRESCU, L. 214) s. n. substantiv feminin dogoare
dogorí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogorésc, imperf. 3 sg. dogoreá; conj. prez. 3 să dogoreáscă; ger. dogorínd verb tranzitiv dogori
dogorì v. 1. a arde, a frige: soarele dogoria, la foc mă dogoresc; 2. fig. a roși: i-am dogorit obrazul părintelui de rușine CR. [Slav. DOGORIETI, a arde]. verb tranzitiv dogorì
DOGORÍ, dogoresc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare, foc etc.; la pers. 3) A răspândi căldură puternică, arzătoare. ♦ Tranz. A da cuiva o senzație de căldură arzătoare; a încinge, a înfierbânta ceva. 2. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbântat de o emoție, de boală etc. [Var.: dogorî́ vb. IV] – Din bg. dogorja, sb. dogoreti. verb tranzitiv dogori
DOGORÍ, dogoresc, vb. IV. (Folosit de obicei la pers. 3) 1. Intranz. (Despre soare, foc sau un obiect foarte fierbinte) A revărsa, a răspîndi căldură puternică; a încălzi. Se înapoiau după o lună și era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase. PAS, Z. I 240. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei, cald și rumen, pe peretele din față. DELAVRANCEA, H. TUD. 25. Soarele dogorea. ODOBESCU, S. III 179. ◊ Tranz. Calul legat acolea-n apropierea căldării, se tot da înapoi, fiindcă-l dogorea căldura focului. RETEGANUL, P. III 25. Vezi că turcii mă căznesc, Mă căznesc, mă chinuiesc, La focuri mă dogoresc, Și de moartea mea vorbesc ! ANT. LIT. Pop. I 414. Turcilor, Agalelor, Soarele m-a dogorit, Față Albă Mi-a pîrlit. TEODORESCU, P. P. 639. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să sufere, a chinui. Of ! Ghiță, tare m-ai dogorit, tare mi-ai ars inima ! CONTEMPORANUL, VI 295. 3. Tranz. (Cu privire la fructe) A rumeni, a pîrgui. [Obrazul] se roșise ca pielița unei piersici dogorite de soare. ODOBESCU, S. I 129. ♦ (Neobișnuit) A pîrli. Trebuie să schimbăm spălătoreasa: ne-a adus un cearșaf dogorit cu fierul. C. PETRESCU, R. DR. 99. 4. Intranz. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbîntat (de o emoție, de boală, de căldura focului, uneori și de frig). Obrazul îi dogorea încă de gerul înțepător. C. PETRESCU, C. V. 230. ◊ Tranz. (Cu inversarea construcției) Valuri de fierbințeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi. VLAHUȚĂ, O. A. 127. (Expr.) A dogori obrazul cuiva (de rușine) = a face pe cineva de rușine. I-am dogorit obrazul părintelui de rușine. CREANGĂ, A. 10. ◊ Refl. (Cu o construcție neobișnuită) Da ce are mititelul? – Ce să aibă, ia arșiță, că te dogorești de el. CONTEMPORANUL, VI 291. – Variantă: dogorî́ vb. IV. verb tranzitiv dogori
DOGORÎ́ vb. IV v. dogori. verb tranzitiv dogorî
DOGORÍ, dogoresc, vb. IV. (Folosit de obicei la pers. 3) 1. Intranz. (Despre soare, foc sau un obiect foarte fierbinte) A revărsa, a răspîndi căldură puternică; a încălzi. Se înapoiau după o lună și era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase. PAS, Z. I 240. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei, cald și rumen, pe peretele din față. DELAVRANCEA, H. TUD. 25. Soarele dogorea. ODOBESCU, S. III 179. ◊ Tranz. Calul legat acolea-n apropierea căldării, se tot da înapoi, fiindcă-l dogorea căldura focului. RETEGANUL, P. III 25. Vezi că turcii mă căznesc, Mă căznesc, mă chinuiesc, La focuri mă dogoresc, Și de moartea mea vorbesc ! ANT. LIT. Pop. I 414. Turcilor, Agalelor, Soarele m-a dogorit, Față Albă Mi-a pîrlit. TEODORESCU, P. P. 639. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să sufere, a chinui. Of ! Ghiță, tare m-ai dogorit, tare mi-ai ars inima ! CONTEMPORANUL, VI 295. 3. Tranz. (Cu privire la fructe) A rumeni, a pîrgui. [Obrazul] se roșise ca pielița unei piersici dogorite de soare. ODOBESCU, S. I 129. ♦ (Neobișnuit) A pîrli. Trebuie să schimbăm spălătoreasa: ne-a adus un cearșaf dogorit cu fierul. C. PETRESCU, R. DR. 99. 4. Intranz. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbîntat (de o emoție, de boală, de căldura focului, uneori și de frig). Obrazul îi dogorea încă de gerul înțepător. C. PETRESCU, C. V. 230. ◊ Tranz. (Cu inversarea construcției) Valuri de fierbințeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi. VLAHUȚĂ, O. A. 127. (Expr.) A dogori obrazul cuiva (de rușine) = a face pe cineva de rușine. I-am dogorit obrazul părintelui de rușine. CREANGĂ, A. 10. ◊ Refl. (Cu o construcție neobișnuită) Da ce are mititelul? – Ce să aibă, ia arșiță, că te dogorești de el. CONTEMPORANUL, VI 291. – Variantă: dogorî́ vb. IV. verb tranzitiv dogori
DOGORÎ́ vb. IV v. dogori. verb tranzitiv dogorî
dogorî (-resc, -ít), vb. – A încălzi, a prăji, a pîrjoli. – Mr. dugurescu, dugurire. Sl. gorĕti „a arde”, cu pref. exhaustiv do- (Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 97; Pascu, Suf., 52; Conev 99), cf. bg. dogorĭam, dogorĭavam, sb. dogoreti „a arde complet”. Conjugarea oscilează între formele dogori și dogorî. – Der. dogor, s. n. (foc, centru de căldură), deverbal; dogoare, s. f. (ardoare, usturime, arsură); dogoreală, s. f. (arsură); dogorită, s. f. (bășică produsă de o arsură); dogoritor, adj. (fierbinte, arzător). verb tranzitiv dogorî
dogorắsc, a -î́ și -ésc, -í v. tr. (vsl. do-gorĕti, a arde de tot, rus. do-gorĕtĭ, sîrb. dogoriti. V. ogor). Ard, frig: soarele, focu dogorește. Fig. Fac să-ți fie foarte rușine: mĭ-ai dogorit obrazu cu purtarea ta. verb tranzitiv dogorăsc
dogorắsc, a -î́ și -ésc, -í v. tr. (vsl. do-gorĕti, a arde de tot, rus. do-gorĕtĭ, sîrb. dogoriti. V. ogor). Ard, frig: soarele, focu dogorește. Fig. Fac să-ți fie foarte rușine: mĭ-ai dogorit obrazu cu purtarea ta. verb tranzitiv dogorăsc
dogori verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a) dogori | dogorire | dogorit | dogorind | singular | plural | ||
dogorind | dogoriți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | dogoresc | (să) dogoresc | dogoream | dogorii | dogorisem | |
a II-a (tu) | dogorești | (să) dogorești | dogoreai | dogoriși | dogoriseși | ||
a III-a (el, ea) | dogorește | (să) dogoreai | dogorea | dogori | dogorise | ||
plural | I (noi) | dogorim | (să) dogorim | dogoream | dogorirăm | dogoriserăm | |
a II-a (voi) | dogoriți | (să) dogoriți | dogoreați | dogorirăți | dogoriserăți | ||
a III-a (ei, ele) | dogoresc | (să) dogorească | dogoreau | dogoriră | dogoriseră |