reduceri si promotii 2018
Definitie dizgrație - ce inseamna dizgrație - Dex Online

dizgrație definitie

DIZGRÁȚIE s.f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței unui om influent, cu putere. [Gen. -iei, var. dezgrație s.f. / < it. disgrazia, cf. fr. disgrâce]. substantiv feminin dizgrație

DIZGRÁȚIE s. f. pierdere a favorii, a bunăvoinței unei persoane influente, a unui superior. (< it. disgrazia, după fr. disgrâce) substantiv feminin dizgrație

* dizgrațíe f. (fr. disgrâce, d. it. disgrazia). A arunca pe cineva în dizgrație, a-l urgisi, a nu-l maĭ ĭubi. substantiv feminin dizgrație

dizgráție (-ți-e) s. f., art. dizgráția (-ți-a), g.-d. art. dizgráției; pl. dizgráții, art. dizgráțiile (-ți-i-) substantiv feminin dizgrație

disgrație f. 1. pierderea bunelor grații ale unui om puternic: a cădea în disgrație; 2. lipsă de grație în purtare, vorbire. substantiv feminin disgrație

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. Pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. – Din it. disgrazia. Cf. fr. disgrâce. substantiv feminin dizgrație

DIZGRÁȚIE, dizgrații, s. f. (În trecut) Pierde­rea bunăvoinței, a grației, a favoarei unui monarh, a unei persoane influente, a unui superior. V. urgisire, oropsire. A cădea în dizgrație. – Variantă: (învechit) dezgráție (NEGRUZZI, S. I 309) s. f. substantiv feminin dizgrație

DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr. disgracier) verb tranzitiv dizgrația

disgrațià v. a înceta de a favoriza pe cineva. verb tranzitiv disgrațià

DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron. -ți-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind, var. dezgrația vb. I. / < it. disgraziare, fr. disgracier, după grație]. verb tranzitiv dizgrația

dizgrațiá (a ~) (-ți-a) vb., ind. prez. 3 dizgrațiáză, 1 pl. dizgrațiém (-ți-em); conj. prez. 3 dizgrațiéze; ger. dizgrațiínd (-ți-ind) verb tranzitiv dizgrația

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [Pr.: -ți-a] – Din fr. disgracier (după dizgrație). verb tranzitiv dizgrația

DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau in­fluente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a. verb tranzitiv dizgrația

* dizgrațiéz v. tr. (fr. disgracier, d. it. disgraziare). Urgisesc, oropsesc, scot din grație (din favoare). verb tranzitiv dizgrațiez

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului dizgrație

dizgrație   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dizgrație dizgrația
plural dizgrații dizgrațiile
genitiv-dativ singular dizgrații dizgrației
plural dizgrații dizgrațiilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z