discurs definitie

DISCÚRS s.n. Expunere publică asupra unui subiect (de natură politică); cuvântare. [Cf. lat. discursus, fr. discours]. substantiv neutrudiscurs

DISCÚRS s. n. 1. expunere oratorică în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. 2. expresie verbală a gândirii; cuvântare. 3. disertație, tratare a unui subiect de natură științifică sau literară; expozeu, tratat. (< fr. discours, lat. discursus) substantiv neutrudiscurs

* discúrs n., pl. urĭ (lat. discursus. V. concurs). Cuvîntare rînduită metodic: discurs inaugural. V. conferență. substantiv neutrudiscurs

discúrs s. n., pl. discúrsuri substantiv neutrudiscurs

discurs n. cuvântare, compozițiune oratorică ale cării părți sunt dispuse cu metodă: discurs de advocat. substantiv neutrudiscurs

DISCÚRS, discursuri, s. n. Specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. ♦ (Înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus. substantiv neutrudiscurs

DISCÚRS, discursuri, s. n. Expunere în fața unei adunări a unui subiect (mai adesea de natură poli­tică); cuvîntare. V. conferință. Un ofițer... se plimba nervos, grăind singur, pregătind un discurs. CAMILAR, N. I 372. Și, pe loc, un discurs... fu gata. M. I. CARAGIALE, C. 116. Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe, Și pare c-o să fie și lume să le-asculte. MACEDONSKI, O. I 42. ♦ (Franțuzism învechit) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. V. compoziție, studiu. Le citește un lung discurs istoric moral. CARAGIALE, O. III 256. A scris un discurs despre urmele « Elenismului în Romînia ». ODOBESCU, S. II 412. substantiv neutrudiscurs