dijmuíre (fam.) s. f., g.-d. art. dijmuírii; pl. dijmuíri substantiv feminindijmuire
DIJMUÍRE, dijmuiri, s. f. Acțiunea de a dijmui și rezultatul ei; dijmuială, dijmuit. – V. dijmui. substantiv feminindijmuire
dijmuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dijmuiésc, imperf. 3 sg. dijmuiá; conj. prez. 3 să dijmuiáscă verb tranzitivdijmui
dijmuì v. a lua dijmă. verb tranzitivdijmuì
DIJMUÍ, dijmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A aduna dijma. 2. (Fam.) A-și face în mod abuziv parte din ceva. – Dijmă + suf. -ui. verb tranzitivdijmui
DIJMUÍ, dijmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A lua, a aduna dijma. Nimic nu scăpa nedijmuit pentru domnie: nici peștele, nici varza, nici cînepa, nici poamele. IST. R.P.R. 143. 2. A lua pe nedrept, a sustrage, a fura. D-apoi lasă, prea cinstite părinte, că nu trebuie să știi cine știe ce carte ca să dijmuiești oalele de pe la pomeni. STĂNOIU, C. I. 38. ◊ Fig. Cazmaua lui Ionuț și Culai... Surpă și zdrumică mai dihai... toate jivinele necurate și fiarele Care le-au dijmuit bucuria și soarele. DEȘLIU, G. 27. Popa Tonea privea frunzele pe care vîntul le dijmuia, din ce în ce mai lacom, din grădini, și le spulbera departe. GALACTION, O. I 196. – Prez. ind. pers. 3 sg. și: díjmuie (STANCU, D. 134). verb tranzitivdijmui
dijmuĭésc v. tr. (d. dijmă saŭ d. ung. dészmálni). Iaŭ dijma: a dijmuĭ peștele. Fig. Substrag, fur: nu știŭ cine-mĭ tot dijmuĭește făina. În Mold. sud dejm-. verb tranzitivdijmuĭesc
dijmuire substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | dijmuire | dijmuirea |
plural | dijmuiri | dijmuirile | |
genitiv-dativ | singular | dijmuiri | dijmuirii |
plural | dijmuiri | dijmuirilor |