dihanie definitie

dihánie (dihắnii), s. f.1. (Înv.) Ființă, animal, vietate. – 2. (Banat) Mulțime, lume. – 3. Fiară, lighioană. – 4. Monstru. Sl. dychanije „respirație, spirit” (Tiktin; Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea). Cf. bîzdîganie, duh. Cihac, II, 95, se referă greșit la sl. divŭ „minune”, sb., cr. divni „monstru”. substantiv feminin dihanie

dihánie f., -ăniĭ (vsl. dyhaniĭe, răsuflare, bg. „răsuflare, vietate, animal”, ca lat. animal, d. ánima, ánimus, suflet, vgr. ánemos, vînt. V. duh, bîzdîganie). Animal monstruos orĭ straniŭ. Fig. Om urît: ce dihanie de om! V. jivină. substantiv feminin dihanie

dihánie (animal) (-ni-e) s. f., art. dihánia (-ni-a), g.-d. art. dihániei; pl. dihắnii, art. dihắniile (-ni-i-) substantiv feminin dihanie

dihanie f. 1. animal monstruos, fiară sălbatică: cu o limbă ca de o dihanie turbată ISP.; 2. monstru, minunăție; iată că vede o dihanie de om CR.; 3. porecla țiganului; 4. femeie sau fată foarte urîtă. [Vechiu-rom. dihanie, suflare. («Toată dihanialaude Domnul», Coresi) = slav. DYHANIĬE, suflare: vechiul sens de ființă viețuitoare sau animal în genere s’a restrâns în limba modernă la cel de animal monstru sau fiară răpitoare]. substantiv feminin dihanie

DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină. 2. Ființă ciudată, monstruoasă; namilă. 3. Ființă, vietate. [Pl. și: dihanii] – Din sl. dyhanije „răsuflare”. substantiv feminin dihanie

DIHÁNIE, dihănii, s. f. 1. Animal sălbatic; fiară, jivină, lighioană. Acum... noi știmdihania de lup o mănîncă pe capră. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 268. Lîngă drum bătut de sănii, Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii Înstelate pe zăpadă. TOPÎRCEANU, B. 17. Lupi și alte dihănii mi-au ieșit înainte cîteodată, dar nu le-am făcut nemica. CREANGĂ, P. 119. ◊ (Metaforic) Mă mir cum de-am putut trăi șăse luni de zile cu o dihanie înveninată ca dînsa. ALECSANDRI, T. 1017. 2. Ființă ciudată, monstruoasă; monstru, namilă. Atunci îmi văzură ochii... o dihanie ghemuită și cu totul ciudată. GALACTION, O. I 84. Din cînd în cînd, o movilă de prund... trecea pe lîngă trăsură ca o dihanie informă și misterioasă. IBRĂILEANU, A. 139. Mai merge el cît merge, și... numai iată ce vede o dihanie de om. CREANGĂ, P. 239. ◊ Fig. De vină însă e numai Grigore, fiindcă i-a permis să-și cumpere automobil, cînd în toată țara de-abia sînt două-trei duzine de descreierați cu asemenea dihănii peri­culoase. REBREANU, R. I 156. ♦ (Familiar) Termen de ocară dat (uneori în glumă) unei ființe. Uite-mă-s aici, dihanie, i-a rîs el bucuros. GALAN, Z. R. 32. Pleacă tu, dihanie, că nu te-a chemat nimeni. DAVIDOGLU, M. 32. Mi-am găsit beleaua cu dihania cea de cucoș. CREANGĂ, P. 66. ♦ Fig. Ciudățenie, monstruozitate. (În forma de pl. dihanii) [Hainele nurorilor] nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihanii. ISPIRESCU, L. 40. 3. (Învechit și popular) Ființă, vietate. Ce dihanie umblă Dimineața în patru labe, La amiază în două Și sara în trei ? (Omul) SADOVEANU, P. C. 6. Cînd [cerbul fer­mecat] se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. CREANGĂ, p. 217. – Pl. și: dihanii. substantiv feminin dihanie

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului dihanie

dihanie   substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dihanie dihania
plural dihanii dihăniile
genitiv-dativ singular dihănii dihaniei
plural dihănii dihaniilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z