dictare definitie

DICTÁRE, dictări, s. f. Acțiunea de a dicta (1) și rezultatul ei. ♦ Lucrare școlară de control, care constă în reproducerea cât mai corectă în scris a unui text dictat. – V. dicta. substantiv feminindictare

DICTÁRE s.f. Acțiunea de a dicta (1) și rezultatul ei. ♦ Lucrare școlară constând în reproducerea în scris a unui text dictat. [< dicta]. substantiv feminindictare

DICTÁRE s. f. acțiunea de a dicta (1). ◊ lucrare școlară pentru reproducerea în scris a unui text dictat. (< dicta) substantiv feminindictare

dictáre s. f., g.-d. art. dictắrii; pl. dictắri substantiv feminindictare

DICTÁRE, dictări, s. f. Acțiunea de a dicta (1) și rezultatul ei. ♦ Lucrare școlară de control, care constă în reproducerea în scris a unui text dictat. – V. dicta. substantiv feminindictare

DICTÁRE, dictări, s. f. Acțiunea de a dicta (1) și rezultatul ei. Scriere după dictare. ♦ Lucrare școlară care constă în reproducerea în scris a unui text dictat. substantiv feminindictare

dictá (a ~) vb., ind. prez. 3 dicteáză verb tranzitivdicta

DICTÁ, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru ca ascultătorul să le poată scrie întocmai. 2. A impune ceva în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte ceva fără condiții; a ordona. ♦ (Despre abstracte) A îndemna, a determina stringent la o acțiune. – Din fr. dicter, lat. dictare. verb tranzitivdicta

DICTÁ vb. I. tr. 1. A pronunța o frază, un text etc., pentru a fi scris de cineva. 2. A impune cu forța; a ordona. ♦ (Fig.) A îndemna la o acțiune. [Cf. lat. dictare, fr. dicter]. verb tranzitivdicta

DICTÁ vb. tr. 1. a pronunța rar, deslușit, o frază, un text etc. pentru a fi scris de cineva. 2. a impune cu forța; a ordona. ◊ (fig.) a îndemna la o acțiune. (< fr. dicter, lat. dictare) verb tranzitivdicta

dictà v. 1. a pronunța tare și încet vorbele ce altul le scrie; 2. fig. a sugera, a inspira: fă ce-ți dictează conștiința; 3. a impune cu forța: a dicta legi, ordine. verb tranzitivdictà

DICTÁ, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru a fi scrise sau înregistrate întocmai. 2. A impune ceva în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte ceva fără condiții; a ordona. ♦ (Despre abstracte) A îndemna, a determina la o acțiune. – Din fr. dicter, lat. dictare. verb tranzitivdicta

DICTÁ, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunța rar și deslușit cuvintele unei fraze, ale unui text, pentru a fi scrise întocmai. Profesorul își dictează cursul.Mi-a dictat odată vreme de două ceasuri o istorisire. SADOVEANU, E. 166. 2. A impune în mod categoric, a obliga pe cineva să accepte fără discuții anumite condiții, dispoziții; a ordona. ♦ (Subiectul este un abstract) A îndemna, a deter­mina la o acțiune. Interesele fundamentale ale oamenilor muncii din lumea întreagă le dictează să susțină U.R.S.S. și politica ei de pace. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 5/6. N-ai șovăit să-ți sacrifici prietenul cel mai bun, fiindcă așa îți dicta conștiința. C. PETRESCU, C. V. 108. verb tranzitivdicta

* dictéz v. tr. (lat. dictare, d. dictum, dicére, a zice). Pronunț cuvinte pe care altu le scrie pe rînd. Fig. Inspir, îndemn: periculu ĭ-a dictat să fugă. Impun, comand: Bonaparte a dictat Austriiĭ pacea de la Pressburg (1805). verb tranzitivdictez

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluidictare

dictare  substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dictare dictarea
plural dictări dictările
genitiv-dativ singular dictări dictării
plural dictări dictărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z