diafan definitie

DIAFÁN, -Ă adj. 1. Care lasă să străbată lumina fără a permite să se distingă clar contururile; (p. ext.) fin, subțire. 2. (Despre oameni) Palid, străveziu, alb; fin. [Pron. di-a-. / < fr. diaphane, cf. gr. diaphanes < dia – prin, phanes – transparent]. adjectivdiafan

DIAFAN²(O)- elem. „transparent, diafan”. (< fr. diaphan/o/-, cf. gr. diaphanes) adjectivdiafan

DIAFÁN¹, -Ă adj. 1. foarte puțin dens, lăsând lumina să străbată, fără a permite să se distingă clar formele și contururile; transparent, foarte subțire. 2. (despre oameni) palid, străveziu; fin. (< fr. diaphane) adjectivdiafan

* diafán, -ă adj. (vgr. diaphanés, d. diaphaino, apar, mă arăt. V. fenomen). Transparent, străveziŭ. adjectivdiafan

diafán (di-a-) adj. m., pl. diafáni; f. diafánă, pl. diafáne adjectivdiafan

diafan a. prin care străbate lumina (ca cristalul, apa): mâini diafane BOL. negura diafană EM. adjectivdiafan

DIAFÁN, -Ă, diafani, -e, adj. Care lasă să străbată lumina fără să se poată distinge clar contururile; străveziu. ♦ (Despre oameni) Cu pielea străvezie, delicată, fină. [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphane. adjectivdiafan

DIAFÁN, -Ă, diafani, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care lasă să străbată lumina fără să permită distingerea clară a formelor și a contururilor; p. ext. foarte sub­țire, foarte fin. Coboară-ți, Iarnă albă, vălul magic... Tu dai naturii palide decoruri Și pui la geamuri diafane storuri. CAZIMIR, L. U. 38. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. Iluzia era dezmințită de petele de lumină care, ca niște frunze diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă. IBRĂILEANU, A. 155. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat. EMINESCU, N. 81. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. A. 313. 2. (Despre oameni, mai ales despre fața sau despre mîinile lor) Foarte palid, alb, străveziu; fin. Puse iute despre soare cu palma-i diafană o mică perdea trandafirie privirii. HOGAȘ, M. N. 15. Drag îmi e visul cînd, dimineață, O mîndră zînă pășind abia Vine ca floarea și cu dulceață, C-o diafană și blîndă față, Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II 55. – Pronunțat: di-a- adjectivdiafan