dezlănțuire definitie

dezlănțuíre s. f., g.-d. art. dezlănțuírii; pl. dezlănțuíri substantiv feminin dezlănțuire

DEZLĂNȚUÍRE, dezlănțuiri, s. f. Acțiunea de a (se) dezlănțui și rezultatul ei. – V. dezlănțui. substantiv feminin dezlănțuire

DEZLĂNȚUÍRE, dezlănțuiri, s. f. Acțiunea de a (se) dezlănțui și rezultatul ei; pornire violentă, declanșare. Imperialismul german a jucat un rol de frunte în dezlănțuirea a două războaie mondiale. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 76. Vuietul înăsprit al vîntului, zbo­rul nisipului și al pulberii, urgia de iad a dezlănțuirii neos­toite a forțelor naturii îi acoperiră totul. MIHALE, O. 229. Fu o dezlănțuire fără margini, de mînie, de strigăte care să răsuceau spre cer. CAMIL PETRESCU, N. 22. substantiv feminin dezlănțuire

deslănțuì v. 1. a desface lanțul; 2. fig. a da curs liber; a deslănțui patimile; 3. a se repezi cu violență. verb tranzitiv deslănțuì

dezlănțuí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. dezlắnțui, 3 dezlắnțuie, imperf. 3 sg. dezlănțuiá; conj. prez. 3 să dezlắnțuie verb tranzitiv dezlănțui

DEZLĂNȚUÍ, dezlắnțui, vb. IV. Refl. și tranz. A porni sau a face să pornească cu violență, a(-și) da curs liber; a izbucni sau a face să izbucnească; a (se) declanșa. ♦ Refl. A năvăli cu furie, a se năpusti. – Pref. dez- + lanț + suf. -ui (după fr. déchaîner). verb tranzitiv dezlănțui

DEZLĂNȚUÍ, dezlănțui, vb. IV. 1. Refl. (Despre forțele naturii; p. ext. despre forțe descătușate de mîna omului) A porni cu violență, a-și da curs liber, a izbucni, a se declanșa. Cînd se dezlănțuie uraganul, [crestele muntelui] pornesc... împotriva lui, cu toate muchiile lor de piatră, ciocnindu-se groaznic. BOGZA, C. O. 59. În aceeași clipă se dezlănțui tunetul. C. PETRESCU, R. DR. 57. O salvă de focuri se dezlănțui în zăpușeala de moarte. SAHIA, N. 37. ◊ Tranz. (Poetic) Din sarabanda pe care necontenit elementele naturii o dezlănțuie pe crestele lui [ale Hăsmașului], trei rîuri mari pornesc în largul țării. BOGZA, C. O. 55. ♦ A năvăli cu furie, a se năpusti. Cu o crudă voluptate Oltul... se dezlănțuie asupra lor [a brazilor], înecîndu-i. BOGZA, C. O. 97. 2. Tranz. (Rar) A desface ceva din lanțuri, a da drumul din lanț. Numai după ce strigară... că ei sînt... dezlănțui bunica poarta și-i lăsă în curte. La TDRG. verb tranzitiv dezlănțui

deslănțuĭésc v. tr. (d. lanț). Fig. Daŭ drumu. V. refl. Mă răped, năvălesc: furtuna s’a deslănțuit. Și dezl-. verb tranzitiv deslănțuĭesc

dezlănțuĭésc V. deslănțuĭesc. verb tranzitiv dezlănțuĭesc

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului dezlănțuire

dezlănțuire   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular dezlănțuire dezlănțuirea
plural dezlănțuiri dezlănțuirile
genitiv-dativ singular dezlănțuiri dezlănțuirii
plural dezlănțuiri dezlănțuirilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z