dezbăra definitie

dezbár și -bắr, a -bărá v. tr. (poate din a *dezbăĭera, a scoate din băĭerĭ. Cp. și cu vgr. báros, greutate, și cu it. sbarazzare, fr. débarrasser, a cotorosi [REW 963]. Ce conj. ca scap saŭ ca supăr). Dezvăț de un obiceĭ, de o prietenie rea: l-am dezbărat de fumat, de omu cela. V. refl. Mă las de: s’a dezbărat de tutun. Mă cotorosesc, scap de: Leșiĭ s’aŭ dezbărat năvala Turcilor (Cost. 1, 279). verbdezbar

dezbărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dezbár/dezbắr, 3 dezbáră; conj. prez. 3 să dezbáre verbdezbăra

desbărà v. 1. a desface, a desvăța: năravul anevoie îl desbări PANN; 2. a (se) scăpa de cineva sau de ceva: să desbăr lumea de o jivină veninoasă AL. [Formă contrasă din desbăierà, cu sensul generalizat (cf. desbârna)]. verbdesbărà

DEZBĂRÁ, dezbár, vb. I. Refl. 1. A renunța la o deprindere rea, a se lăsa, a se dezobișnui de un nărav; a se dezvăța. 2. A reuși să scape de cineva sau de ceva care supără, incomodează; a se descotorosi. [Prez. ind. și: dezbắr] – Et. nec. verbdezbăra

DEZBĂRÁ, dezbár, vb. I. Refl. (Urmat de determi­nări introduse prin prep. « de ») 1. A părăsi o deprin dere rea, a se lăsa, a se dezobișnui (de un nărav); a se dezvăța. Tatăl tău nu s-a putut dezbăra de patima jocului de cărți. CAMIL PETRESCU, T. I 374. Pronunție guturală și groasă, de care nu ne putem dezbăra. NEGRUZZI, S. I 262. 2. A se desface, a se despărți; p. ext. a se elibera, a scăpa, a se descotorosi (de cineva sau de ceva). Adîncește tema și dezbară-te de credința că poezia se reduce la rimă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/5. Căpitanul nu se mai putea dezbăra de o vedenie hîdă. CAMILAR, N. I 221. Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul ! COȘBUC, P. I 119. – Prez. ind. și: dezbăr, dezberi (M. I. CARAGIALE, C. 13, ODOBESCU, S. III 45). verbdezbăra