desfătare definitie

desfătáre s. f., g.-d. art. desfătắrii; pl. desfătắri substantiv feminin desfătare

desfătare f. 1. acțiunea de a desfăta; 2. plăcere mare, deliciu. substantiv feminin desfătare

DESFĂTÁRE, desfătări, s. f. Faptul de a (se) desfăta; plăcere mare; încântare, delectare; petrecere, veselie. ♦ Desfrâu. – V. desfăta. substantiv feminin desfătare

DESFĂTÁRE, desfătări, s. f. Acțiunea de a se desfăta și rezultatul ei. 1. Plăcere mare, încîntare, delectare. Motivele acestei tinereți [a operei lui Bălcescu], ca și a desfătării artistice cu care o parcurgem încă, stau mai întîi în adîncimea și vigoarea simțirii ce a inspirat-o, în generozitatea și avîntul acestei simțiri. L. ROM. 1953, nr. 1, 32. Oară ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează ? ODOBESCU, S. III 15. 2. Petrecere, veselie. După ce trecu fumul petrecerilor și al desfătărilor, Voinea își aduse aminte că era însurat și că nevasta lui îl aștepta în ghearele Vulturului. POPESCU, B. III 51. Să fi văzut bucurie și desfătare ! Preoții le cîntară: Isaia dănțuiește, ospățul să începu, muzicele cîntau și toți erau fericiți. RETEGANUL, P.II 21. ♦ Plăcere tru­pească; desfrîu. Cată cu un ochi de milă la cea tinerime de rînd care... trăiește în dezmierdări și-n desfătări se îmbată. ODOBESCU, S. III 210. Casa lui era capiștea des­fătărilor. NEGRUZZI, S. I 86. substantiv feminin desfătare

desfățá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. desfắț, 2 sg. desféți, 3 desfáță; conj. prez. 3 desféțe verb tranzitiv desfăța

DESFĂȚÁ, desfắț, vb. I. Tranz. 1. A scoate fețele sau învelitorile de pânză de pe perne sau de pe plăpumi. 2. (Reg.) A deschide, a întinde la vedere; a expune. – Pref. des- + [în]făța. verb tranzitiv desfăța

DESFĂȚÁ, desfăț, vb. I. Tranz. 1. A scoate fețele sau învelitorile de pînză de pe perne sau plăpumi. ◊ Expr. A desfăța patul (sau așternutul) = a scoate rufăria pa­tului. ◊ Refl Fig. Cu-ncetul a cerului nori se desfață, Încet se-ncrețesc peste văile-adînci. EMINESCU, O. IV 164. 2. (Mold., rar) A deschide; a întinde la vedere, a expune. Negustorii dughenele au desfățat. SEVASTOS, N. 130. verb tranzitiv desfăța

desfătá (-t, -át), vb.1. (Înv.) A înfrumuseța. – 2. A produce plăcere, a delecta. – 3. (Refl.) A se distra, a petrece. Lat. foetēre „a mirosi urît, a face silă”, cu pref. dis- care indică sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp. heder „a mirosi urît” și „a supăra”; desmierda, și sl. nĕga „curățirea copilului” și „deliciu, voluptate”. Această explicație, sugerată încă de Șeineanu, nu pare să fi fost acceptată, deși este de departe cea mai corectă. Celelalte nu par suficiente: din lat. facies (Cihac, I, 90); *sătĭsfactāre (Crețu 317); *dῑsfatāre, de la fatum „soartă” (Pușcariu 518); *diseffētāre, de la effētus „istovit de sarcină” (Densusianu, GS, III, 430); de la *dĭs- și lat. *fata „fătătoare” /Spitzer, RF, II, 284-86; REW 3269); de la fatuus, cf. sp. desenfadar (Buescu, Latinitatea verbului desfăta, în Destin, 1952, 109-121). – Der. desfătăciune, s. f. (desfătare, deliciu); desfătător, adj. (care produce desfătare). verb tranzitiv desfăta

desfătà v. a cauza mare bucurie, a simți o mare plăcere. [Derivat probabil din lat. FETOR, putoare (de unde făt(a), cu o evoluțiune de sens analogă lui desmierda, ambii primitivi termeni de dădacă]. verb tranzitiv desfătà

DESFĂTÁ, desfắt, vb. I. Refl. A-și petrece timpul într-o stare de mulțumire, de bucurie, de încântare; a petrece, a se distra; a simți o mare plăcere, a se delecta. ♦ Tranz. A încânta, a fermeca. [Prez. ind. și: desfătez] – Et. nec. verb tranzitiv desfăta

DESFĂTÁ, desfăt și desfătez, vb. I. Refl. A-și trece timpul într-o stare de mulțumire, de bucurie, de încîntare, a simți o mare plăcere, a se delecta, a petrece, a se distra. Pentru ce unul cîntă și se desfată în grădină umbroasă, iar altul se cutremură și blestemă ?= CAMILAR, T. 104. În salonul din dreapta dansa și se desfăta tineretul. C. PETRESCU, C. V. 178. Mă desfătam pe gheață și la săniuș. CREANGĂ, A. 117. ◊ Fig. Acea cuvîntare cadențată... pe care glasul o rostește cu plăcere, desfătîndu-se în armonia ritmului. ODOBESCU, S. I 185. ♦ Tranz. A încînta, a fermeca, a delecta. Nu vedea decît un spectacol care desfăta ochii. C. PETRESCU, C. V. 163. Uitată doarme-a doinelor comoară De-un sfert de veac, în vechea lui vioară Ce-a desfătat o lume-n tinerețe ! IOSIF, P. 29. ◊ Absol. Varsă-n cupa mea de aur Acest vin ce desfătează. ALECSANDRI, P. II 47. verb tranzitiv desfăta

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului desfătare

desfătare   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular desfătare desfătarea
plural desfătări desfătările
genitiv-dativ singular desfătări desfătării
plural desfătări desfătărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z