desert definitie

DESÉRT s.n. Fel de mâncare care se servește la sfârșitul mesei și constă din fructe, prăjituri etc.; moment la care este servit acest fel de mâncare. [< fr. dessert]. substantiv neutrudesert

DESÉRT s. n. fel de mâncare care se servește la sfârșitul mesei, din fructe, prăjituri etc.; momentul servirii lui. (< fr. dessert) substantiv neutrudesert

*desért n., pl. urĭ (fr. dessert, d. desservir, a servi ultimu fel de mîncare la masă). Ultimu fel de mîncare la masă, propriŭ vorbind, plăcinta, fructele și alte lucrurĭ dulcĭ. Uniĭ mănîncă și brînză la desert. substantiv neutrudesert

desért s. n., pl. desérturi substantiv neutrudesert

desert n. 1. ultimul rând de bucate; 2. brânzeturi, fructe servite la desert (= fr. dessert). substantiv neutrudesert

DESÉRT, deserturi, s. n. Fel de mâncare, de obicei dulciuri, fructe, brânzeturi etc., care se servește la sfârșitul mesei; timpul când se servește această mâncare. – Din fr. dessert. substantiv neutrudesert

DESÉRT, deserturi, s. n. Fel de mîncare mai ușoară, care se servește la sfîrșitul mesei (brînză, fructe, prăji­turi etc.); timpul cînd se servește acest fel de mîncare. Pîinea rămăsese întreagă. Copiii cerură cîte-o felie goală, la sfîrșit - desert. C. PETRESCU, Î. II 164. substantiv neutrudesert

DEȘÉRT¹, deșerturi, s. n. 1. Spațiu gol, pustietate. Cu cine se înlocuia deșertul ce se făcea în rangurile acestor luptători ? NEGRUZZI, S. I 345. ◊ (Cu nuanță afectivă) Simți tu, de departe, ce deșert cumplit Lași între prieteni care te-au iubit ? ALECSANDRI, P. I 231. ◊ Loc adv. (În legătură cu privirea) În deșert = în gol, fără o țintă anumită. Cu ochii umezi și pierduți în deșert... avu o clipă de încremenire. HOGAȘ, M. N. 26. Sta așa la fereastră, cu ochii pierduți și adînciți în deșert. VLAHUȚĂ, O. A. III 79. Cu deșert = cu nimic, cu gol. Străbătu cele patru părți ale tărîmului de jos și se întoarse cu deșert. ISPIRESCU, L. 90. Un poloboc cu vin... Iar altu cu deșărt. DONICI, F. 35. 2. Regiune cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este foarte redusă iar populația foarte rară. Deșertul Saharei. ▭ În depărtare se zăresc albe zidurile cetății, și în urma lor se întinde un deșert de nisip roșu. BART, S. M. 22. Dar mai colo se zărește Cel deșert spăimîntător, Unde viața își oprește Pasu-i verde, rîzător. BOLINTINEANU, O. 186. Încotro-ntorci ochii și oriîncotro privești, Nimic nu se mai arată, deșertul îl întîlnești. ALEXANDRESCU, P. 54. ◊ Fig. Peste deșertul înalt și plin de lumină al văilor adinci, numai gaia, cu țipet flămînd și ascuțit, spinteca văzduhurile. HOGAȘ, M. N. 170. 3. (În loc. adv.) În deșert = în zadar, zadarnic, în van, degeaba. În deșert am mai așteptat. RETEGANUL, P. I 73. Biata femeie în deșert spuse că era săracă... căci vizirul nu luă vorbele ei în seamă. POPESCU, B. I 105. Boierii se adunau în deșert ca să chibzuiască. ODOBESCU, S. I 324. Lupta ce-mi lupta În deșert era. TEODORESCU, P. P. 414. ♦ (În limbajul bisericesc, în expr.) A lua în deșert (mai ales cu privire la numele lui dumnezeu) = a batjo­cori. 4. (Popular) Partea scobită a corpului (la om și la animale) cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. Întorcînd baltagul, omul s-a opintit cu el în deșertul calului. SADOVEANU, B. 279. Căluțul sta afară, în viscol. Din pricina deșerturilor goale, șoldurile păreau ieșite afară, ascuțite. SANDU-ALDEA, U. P. 62. După ce-ai numarat, de la deșert, trei coaste. ȘEZ. III 203. substantiv neutrudeșert

DEȘÉRT s.n. 1. Spațiu gol; pustiu, pustietate. 2. Regiune întinsă, nisipoasă, cu ploi puține, lipsită de vegetație și cu populație foarte rară. [< lat. desertus, cf. fr. désert]. substantiv neutrudeșert

1) deșért, deșeártă și deșártă adj., pl. deșerte (lat. de-sĕrtus, part. de-serére, a părăsi [serére, a înșira]; fr. désert, sp. desierto. V. serie, dezertor, a-serțiune). Gol, nelocuit, pustiŭ: țară deșeartă. Neplin, vid (nu în înțelesu fizic, adică „fără aer”, ci „fără lichid” orĭ „fără solid”): butelie, cutie deșeartă. Fig. Zadarnic, van, himeric, ireal: speranță, glorie deșeartă. Vanitos: om deșert. În deșert, de geaba, în zadar, în van: în deșert lupțĭ contra dreptățiĭ! S.n., pl. urĭ. Pustie, pustiŭ, țară fără locuitorĭ: Sahara e un deșert. Partea care e supt coaste la corpu animalelor: lovitura dată în deșert produce mare durere (V. ie 2.). Vechĭ. S.n. și f. Deșertăciune. substantiv neutrudeșert

deșert a. 1. gol, nelocuit; 2. fig. nefolositor, zadarnic: vise deșerte; 3. nestatornic, trecător: gloria e deșeartă; 4. fără temeiu: credințe deșerte. [Lat. DESERTUS]. ║ n. 1. loc, țară aridă și fără locuitori: dorințele omenirii ’n lung deșert pierdute AL.; 2. pl. deșerturile, partea corpului dela marginea coastelor până la șolduri. [Lat. DESERTUM]. ║ adv. în deșert, în zadar, fără folos. substantiv neutrudeșert

DEȘÉRT, -ÁRTĂ, (1) deșerți, -arte, adj., (II) deșerturi, s. n. I. Adj. 1. Care nu conține nimic în interior; gol. 2. (Despre terenuri, țări, regiuni) Lipsit de vietăți și de vegetație; pustiu. ♦ Nelocuit, nepopulat. 3. Fig. Lipsit de temei; amăgitor. 4. Fig. Fără rezultat; nefolositor, zadarnic. II. S. n. 1. Spațiu gol; pustietate. ◊ Loc. adv. În deșert = a) (în legătură cu privirea) în gol, fară țintă; b) în van, zadarnic. 2. Regiune cu climă aridă, cu ploi extrem de puține, în care viața vegetală și animală este foarte redusă, iar populația foarte rară; pustiu; 3. (În limbajul bisericesc; în expr.) A lua în deșert = a batjocori; a nesocoti. 4. (Pop.) Partea scobită a corpului la animale cuprinsă între ultima coastă și osul șoldului. – Lat. (I) desertus, (II) din lat. desertum, fr. désert. substantiv neutrudeșert

a vorbi în deșert / la pereți / surzilor expr. a vorbi fără a reuși să-și impună punctul de vedere, să se facă înțeles, să obțină lucrul dorit etc. substantiv neutruavorbiîndeșert

deșertul păduchilor expr. (glum.) chelie. substantiv neutrudeșertulpăduchilor