deosebi definitie

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. ~ [Var.: (reg.) deosibí vb. IV] – Din [în]deosebi. verb tranzitivdeosebi

deosébĭ (în) loc. adv. (de și vsl. osobi, osobĭ, osobe, pentru sine, separat, d. sobĕ care vine din svoĭ, al săŭ, propriŭ, sebĕ, luĭ, sîrb. o sebi, p. sine, osobit, deosebit. V. slobod). Rar. În special, cu deosebire, maĭ ales. – În Cod. Vor. usebĭ, la o parte, deosebit. verb tranzitivdeosebĭ

deosebí (a ~) (de-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deosebésc, imperf. 3 sg. deosebeá; conj. prez. 3 să deosebeáscă verb tranzitivdeosebi

deosèbi adv. la o parte (rar întrebuințat): în deosebi, mai ales. [Vechiu-rom. osebi = slav. O SEBIE, pentru sine]. verb tranzitivdeosèbi

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel, a fi diferit. Marea Adunare Națională constituită după alegeri se deo­sebește de toate parlamentele pe care le-am avut pînă acum. IST. R.P.R. 721. ◊ Tranz. E o întreagă zonă de ver­deață... deasupra căreia numele lui [al Oltului] se întinde, însușindu-și-o și deosebind-o de restul pămîntului. BOGZA, C. O. 260. Îmi vin felurite gînduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalți oameni. SADOVEANU, Z. C. 55. ♦ Tranz. A face distincție între două sau mai multe lucruri; a distinge. Cînd te uiți înapoi, la cele trecute, nu mai știi să le deosebești unele de altele. DEMETRIUS, V. 92. Ivan nu mai deosebea visul de viață. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 160. 2. Tranz. A recunoaște un lucru dintre altele; a desluși, a distinge, a discerne. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. GALACTION, O. I 163. Se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru. M. I. CARAGIALE, C. 152. Măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263. ◊ Refl. pas. Alte grămezi asemă­nătoare [de porumb] încep să se deosebească pe întinsul cîmpiei. BOGZA, C. O. 389. Urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. CAMIL PETRESCU, U. N. 242. ♦ Tranz. A remarca, a prefera, a alege. Între toiul neînsem­naților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancu B. NEGRUZZI, S. I 25. 3. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți), a se distinge, a se remarca. [Feciorul] său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. ISPIRESCU, L. 185. Supt următorii domni... vedem pe Miron deosebindu-se atît în tabere, apărîndu-și patria cu cinste, cit și în sfaturi, dînd păreri înțelepte și folositoare țării. BĂLCESCU, O. I 184. Femeile de la munte poartă ștergare de mătasă, lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia țesăturilor. ALECSANDRI, P. P. 139. – Variantă: (regional) deosibí (CARAGIALE, O. II 120) vb. IV. verb tranzitivdeosebi

deosebì v. 1. a despărți cu simțurile, cu mintea: a deosebi oile de capre; fig. a deosebi binele de rău; 2. a face o deosebire; 3. a nu semăna: frate de frate se deosebește; 4. a se semnala, a se distinge. [V. deosebi]. verb tranzitivdeosebì

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel. ♦ Tranz. A da unei ființe sau unui lucru o notă aparte, specifică, a face să se deosebească de alții. 2. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți); a se distinge, a se remarca, a se evidenția. 3. Tranz. A recunoaște un lucru sau o ființă dintre altele asemenea; a desluși, a discerne, a distinge. [Pr.: de-o-] – De⁴ + osebi. verb tranzitivdeosebi

deosebésc și (vest) ibésc (eo 2 silabe) v. tr. (din maĭ vechĭu osebesc și usebesc, d. vsl. osobiti sen și osebiti sen, a se deosebi. V. deosebĭ). Separ, despart: a deosebi oile de capre. Disting, cunosc, văd: e întuneric și nu deosebesc cîțĭ oamenĭ sînt. Fac deferență, deosebire: Dumnezeŭ nu deosebește buniĭ de răi și ploŭă peste toțĭ. V. refl. Mă disting, mă văd: ningea așa de tare în cît nu se maĭ deosebea satu. Difer, nu semăn: măgaru, deși seamăn cu calu, se deosebește în multe. verb tranzitivdeosebesc