denumi definitie
DENUMÍ vb. IV. tr. A numi. [P.i. -mesc. / < de- + numi, după fr. dénommer]. verb tranzitiv denumi
DENUMÍ vb. tr. a numi. (după fr. dénommer) verb tranzitiv denumi
denumí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. denumésc, imperf. 3 sg. denumeá; conj. prez. 3 să denumeáscă verb tranzitiv denumi
denumì v. a desemna cu un nume. verb tranzitiv denumì
DENUMÍ, denumesc, vb. IV. Tranz. A da nume unei ființe sau unui lucru; a numi. ♦ (Înv.) A desemna. – Din fr. dénommer (după nume). verb tranzitiv denumi
DENUMÍ, denumesc, vb. IV. Tranz. A da, a atribui un nume unei ființe sau unui lucru; a numi. Stilul muzical, cam pipernicit... al secolului din urmă, stil pe care l-au denumit în țările occidentale cu porecla comică de stilul perucilor. ODOBESCU, S. III 95. ♦ (Învechit) A desemna. (Refl. pas.) Acea comisie [filologică] se și denumi. ODOBESCU, S. I 486. verb tranzitiv denumi
*denumésc v. tr. (de- și numesc, după fr. dénommer). Numesc o persoană într’un act, o menționez pe nume. – Barb. ardelenesc (după germ. ernennen): a denumi pe cineva într’o funcțiune îld. a-l numi. verb tranzitiv denumesc
Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului denumi
| denumi verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
| (a) denumi | denumire | denumit | denumind | singular | plural | ||
| denumind | denumiți | ||||||
| numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
| singular | I (eu) | denumesc | (să) denumesc | denumeam | denumii | denumisem | |
| a II-a (tu) | denumești | (să) denumești | denumeai | denumiși | denumiseși | ||
| a III-a (el, ea) | denumește | (să) denumeai | denumea | denumi | denumise | ||
| plural | I (noi) | denumim | (să) denumim | denumeam | denumirăm | denumiserăm | |
| a II-a (voi) | denumiți | (să) denumiți | denumeați | denumirăți | denumiserăți | ||
| a III-a (ei, ele) | denumesc | (să) denumească | denumeau | denumiră | denumiseră | ||