DENOTÁ vb. I. tr. A vădi, a arăta; a marca, a indica. [P.i. 3,6 -tă. / < fr. dénoter, it., lat. denotare]. substantiv feminindenota
DENOTÁ vb. I. tr. A vădi, a arăta; a marca, a indica. [P.i. 3,6 -tă. / < fr. dénoter, it., lat. denotare]. verb tranzitivdenota
DENOTÁ vb. tr. a vădi, a arăta; a indica; a exprima un anumit sens. (< fr. dénoter, lat. denotare) verb tranzitivdenota
denotá (a ~) vb., ind. prez. 3 denótă verb tranzitivdenota
denotà v. a desemna, a arăta. verb tranzitivdenotà
DENOTÁ, pers. 3 denótă, vb. I. Tranz. 1. A dovedi (2), a arăta, a indica. 2. A exprima un anumit sens. – Din fr. dénoter, lat. denotare. verb tranzitivdenota
DENOTÁ, pers. 3 denótă, vb. I. Tranz. A dovedi, a vădi, a indica. Opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare. CARAGIALE, O. III 236. De nu s-ar deosebi... sobrietatea de linii a artelor antice și oarecare imperfecțiuni de forme, care denotă o epocă de scădere, s-ar putea crede că acest episod a fost schițat de penelul energic al lui Rubens. ODOBESCU, S. III 124. Poezia poporală se mai deosebește și prin o cunoștință psihologică, care denotă spiritul observator al poporului. RUSSO, S. 191. – Prez. ind. și: (învechit) denotează (ODOBESCU, S. I 362). verb tranzitivdenota
denotare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | denotare | denotarea |
plural | denotări | denotările | |
genitiv-dativ | singular | denotări | denotării |
plural | denotări | denotărilor |