DELÍCIU s.n. Plăcere mare, intensă; savoare; desfătare. [Pron. -ciu. / cf. fr. délice, lat. delicium]. substantiv neutru deliciu
delíciu (delícii), s. n. – Plăcere, desfătare. Lat. delicium (sec. XIX). – Der. delicios, adj., din fr. délicieux. substantiv neutru deliciu
DELÍCIU s. n. plăcere mare, intensă; savoare; desfătare. (< lat. delicium, fr. délice) substantiv neutru deliciu
*delíciŭ n. (lat. delicium. V. delectez). Plăcere, voluptate, fericire: deliciile călătoriilor, acest copil face deliciile mameĭ sale, ce deliciŭ a ști cauzele lucrurilor! substantiv neutru deliciŭ
delíciu [ciu pron. cyu] s. n., art. delíciul; pl. delícii, art. delíciile (-ci-i-) substantiv neutru deliciu
DELÍCIU, delicii, s. n. Plăcere deosebit de mare; desfătare. ♦ Fig. (Fam.) Lucru, ființă încântătoare. – Din lat. delicium, fr. délice. substantiv neutru deliciu
DELÍCIU, delicii, s. n. Plăcere deosebit de mare. V. desfătare, încîntare. Alții... gustă cu deliciu atît cît le poate dărui clipa. CAMIL PETRESCU, T. II 292. Sorbirăm cu deliciu din băutura înviorătoare. M. I. CARAGIALE, C. 17. Vă închipuiți că n-aș vrea să viu la Iași... să gust deliciile unui triumf de cabotin ? CARAGIALE, O. VII 428. ◊ Fig. (Familiar) Se admiră in oglindă și o sărută cu veselie. – Ești un deliciu. CAMIL PETRESCU, T. I 452. substantiv neutru deliciu
deliciu substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | deliciu | deliciul |
plural | delicii | deliciile | |
genitiv-dativ | singular | deliciu | deliciului |
plural | delicii | deliciilor |