declinare definitie

DECLINÁRE s.f. 1. Trecerea unui nume (substantiv, adjectiv etc.) prin toate cazurile gramaticale. ♦ Clasă sau grupă de substantive sau de adjective care au aceleași forme de flexiune. 2. Hotărâre prin care o instanță își constată incompetența și trimite cazul unei instanțe competente. [< declina]. substantiv feminin declinare

DECLINÁRE s. f. 1. acțiunea de a declina. 2. totalitatea modificărilor suferite de un nume pentru a exprima cazurile gramaticale; flexiune nominală. ◊ clasă sau grupă de substantive care au aceleași forme de flexiune ori care folosesc aceleași mijloace de realizare a flexiunii. 3. (jur.) ~ de compentență = hotărâre prin care care o instanță își constată incompetența și trimite cazul unei instanțe competente. (< declina) substantiv feminin declinare

declináre (de-cli-) s. f., g.-d. art. declinắrii; pl. declinắri substantiv feminin declinare

DECLINÁRE, declinări, s. f. Acțiunea de a declina și rezultatul ei. 1. Totalitatea modificărilor suferite de forma unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol pentru exprimarea cazurilor la singular și la plural. ♦ Clasă sau categorie de substantive sau de adjective care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii. 2. (În sintagma) Declinare de competență = trimitere a unei pricini spre soluționare la organul de jurisdicție competent de către organul sesizat cu soluționarea ei, care constată incompetența sa. – V. declina. substantiv feminin declinare

DECLINÁRE, declinări, s. f. Acțiunea de a declina; (Gram.) trecerea unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale. ♦ (Gram.) Clasă sau grupă de substantive sau adjective cu aceleași forme de flexiune. În limba romînă sînt trei declinări. substantiv feminin declinare

*declinațiúne f. (lat. declinátio, -ónis). Gram. Șir de forme numite cazurĭ pin care trec, în unele limbĭ, cuvintele declinabile. Astr. Depărtarea uneĭ stele de ecŭatoru ceresc. Unghi pe care-l face acu magnetic la est orĭ la vest în raport cu meridiana. – Și -ație și (în gram.) maĭ des -áre. substantiv feminin declinațiune

*2) declín, a -á v. intr. (lat. de-clino, -clináre, a se depărta, a declina. V. închin). Decad, mă apropiĭ de sfîrșit: o țară care declină. Mă depărtez de meridiană, vorbind de acu magnetic. Mă depărtez de ecŭatoru ceresc, vorbind de o stea. V. tr. Refuz: a declina o onoare. Nu recunosc: a declina competența unuĭ tribunal, tribunalu îșĭ declină competența de a judeca. Spun, declar: îmĭ declin numele, titlurile. Gram. Enunț cazurile unuĭ cuvînt declinabil: a declina un substantiv. verb tranzitiv declin

decliná (a ~) (de-cli-) vb., ind. prez. 3 declínă verb tranzitiv declina

DECLINÁ vb. I. 1. tr. A trece un nume (substantiv, adjectiv etc.) prin toate cazurile gramaticale. 2. tr. A refuza să-și asume o sarcină, o funcție etc. 3. intr. (Rar; despre aștri) A coborî către asfințit, a apune. 4. tr. A nu recunoaște, a nu admite ceva, a refuza să admită. 5. tr. A-și declina numele, calitatea = a-și spune numele, calitatea. [P.i. declín. / < lat. declinare, cf. fr. décliner]. verb tranzitiv declina

DECLINÁ vb. I. tr. 1. a trece un substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale. 2. a respinge, a refuza, a contesta, a nu-și asuma o sarcină, o funcție etc. ♦ a-și ~ competența = a nu-și recunoaște competența (autoritatea, capacitatea de a se pronunța într-o problemă); a-și ~ orice răspundere = a nu-și asuma răspunderea. 3. a nu recunoaște, a nu admite ceva. 4. a-și ~ numele, calitatea = a-și spune numele, calitatea; a se prezenta. II. intr. (despre aștri) a coborî către asfințit, a apune. ◊ (fig.) a decădea, a fi în declin; a-și pierde vigoarea, importanța. (< fr. décliner, lat. declinare) verb tranzitiv declina

decliná v. 1. Astr. a se depărta dela ecuator; 2. a tinde către sfârșitul său: în scurtele răstimpuri când soarele declină AL.; 3. fig. a slăbi: rațiunea ta declină AL.; 4. a nu recunoaște, a refuza: a declina competența unui judecător, a declina onoruri; 5. Gram. a enunța cazurile unui nume; 6. a face cunoscut: a-și declină numele, calitățile. verb tranzitiv declina

DECLINÁ, declín, vb. I. 1. Tranz. A trece un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral sau un articol prin toate cazurile gramaticale. 2. Tranz. (Rar; în expr.) A-și declina numele, calitatea etc. = a-și spune numele, calitatea etc,; a se prezenta. 3. Tranz. A refuza să-și asume o sarcină, o răspundere, o funcție, a nu vrea să soluționeze un litigiu etc. 4. Tranz. A pune la îndoială, a nu admite, a nu recunoaște competența cuiva sau a ceva. 5. Intranz. (Rar; despre aștri) A coborî spre asfințit; a apune, a scăpăta. – Din fr. décliner, lat. declinare. verb tranzitiv declina

DECLINÁ, declín, vb. I. 1. Tranz. (Gram.) A trece un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral sau un articol prin toate cazurile gramaticale. 2. Tranz. (Învechit, în expr.) A (-și) declina numele, calitatea etc. = a arăta cine este, a se pretenta. După ce îmi zice acestea, își declină numele: oficerul Zalic, fiul Doamnei Eliad. GHICA, A. 644. 3. Tranz. (În opoziție cu a-și asuma) A refuza o sarcină, o răspundere, a respinge, a nu lua asupră-și. Își declină orice răspundere. C, PETRESCU, C. V. 229. ◊ Expr. A-și declina competința v. competință. 4. Intranz. (Rar, despre aștri) A coborî spre asfințit, a apune, a scăpăta. Un soare ce declină, din nou renaște soare. ALECSANDRI, P. III 496. ◊ (Poetic) Azi de dimineață, am privit pe sora ta, Selene, plutind și declinînd spre același rece occident. GALACTION, O. I 427. verb tranzitiv declina

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului declinare

declinare   substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular declinare declinarea
plural declinări declinările
genitiv-dativ singular declinări declinării
plural declinări declinărilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z